Strada pe care merg (înainte de a scrie acest text) nu-i lungă. E aproape scurtă şi-şi trăieşte amarul între Traian şi Coşbuc. Şi-i alcătuită dintr-un şanţ lat şi adânc pe mijloc. Pe marginile sale, mormanele de pământ suie şi coboară câte o cărăruie strâmtă şi periculoasă ca serpentina de alambic. Pe maluri şi prin groapă, răspândiţi strategic şi cuprinşi de lenea specifică puturosului convins că "merge şi aşa", stau sprijiniţi în lopeţi "muncitorii" aduşi de Primărie să pună infrastructura şi frumuseţea la punct. Stau şi fumează persuasivi, pasionaţi, moţăind, dar cu ochii cuplaţi la vigilenţă, nu cumva să apară vreun fotbalist în control şi să-i ducă pe stadion la mâncat răsărită. Unii se relaxează în fund, pe fundul şanţului gol. Alţii trândăvesc pe-o rână. Unii sunt rezemaţi de copaci. Alţii savurează pauza pe burtă. Toţi troncănesc despre fotbal şi despre femeile care, din când în când, şi punându-şi curajul la încercare, mişună andante, de colo spre colo, sporovăind despre balauri şcolari şi boli nesimţite. Muncitorimea multă şi stătătoare nu şede pe uscat. Pitite corect pe sub maluri şi printre bulendre, bidoanele cu bere n-au timp să răsufle. Galben şi înzestrat cu din ăla digital de mestecat în manele, un compresor mărunţel întreţine atmosfera acestui relief contemporan prezent nu numai pe strada asta, ci şi pe altele supuse aceluiaşi interminabil regim. Nedumerită şi curioasă, toamna se uită (din castani şi din tei) la acest spectacol prin sufletul căruia tocmai mă avânt. În faţa mea, două femei tinere şi însărcinate cu de-ale gurii în sacoşe uriaşe, păşesc şi înaintează lent şi ţanţoşe ca nişte becaţe. Nu le pot depăşi. Cărarea-i de şir indian. Şi nu vreau să cotesc, să risc şi să deranjez "natura vie cu rupţi de muncă"... (între ghilimele se observă o cacofonie numai potrivită în acest "iureş" devastator)... Sigur că da, merg din urma doamnelor şi (fără să vreau) ascult un dialog profund căpietor. Doamna 1(unu) îi turuie doamnei 2(doi) despre suferinţele şi aventurile sale într-un spital gălăţean. Doamna 2 îi răspunde aprobator doamnei 1. Ambele, într-un ritm de hard rock paralizant, dau din capetele frumos (recunosc) aşezate pe umerii rotunjori, cu umeri de pulover căzuţi, aşa, ca să bage boala-n "poporul harnic" din groapă. Discuţia-i foarte interesantă, mai ales că face trimiteri şi la nunţile celor două însărcinate cu legume, şi la lunile de "mere" prin care au trecut în trecutul lor huruind de speranţe, dar şi de amăgiri şi decepţii spulberate odată cu aterizarea în patul conjugal. Stai să vezi ce dialog!
Femeia unu, femeia doi... şi nişte muncitori de treabă (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
