Fără să am sau să nutresc metehne habotnice, poposesc (şi eu) în bazilica visată, promisă şi zidită de preotul Mitică Luca, ajutat de mulţi enoriaşi ai parohiei, cum spuneam. Merg pentru că am un fel de respect (deosebit de respectul general) pentru osârdia aflată la temelia cestei Ctitorii, pentru că îmi place să admir calmul comandantului Ion Emil Batog şi să îmbrăţişez ideea din urmă cu atâţia ani, când a zis: "Lăsaţi biserica să vină la mine!" Cu ochii la Cer a zis, dar cu ochii trecuţi prin dimensiunile sacrosancte şi prin majestatea (bătrână) din Înălţimea Salcâmului din spate. Din spatele Lăcaşului de Cult. Din faţa casei sale, adică. Din faţa şi din spatele şi din susul şi din josul tuturor celor care-şi pe/trec Viaţa şi Moartea în această bucată de cartier. Din faţa şi din spatele bunilor şi nebunilor ne/muritori, care şi-ar da viaţa pentru viaţa cestui arbore uriaş, dar şi care l-ar doborî într-o clipă, să-l facă surcele şi să-l dea pe-un mititel de oaie şi de vacă şi de porc, trei substantive comune/animale ne/vinovate că există şi devenite simbol al lăcomiei/poftei contemporane. Nu?... Sigur că da!
De aici, din podul bisericii dăruite obştii creştine, mi se dăruieşte/revelă o perspectivă fantastică asupra sfinţilor mai mari şi mai mici, pe care, iată, îi văd şi-i aud în/sub vopseaua nu de mult suită/desenată pe zidurile şi pe bolta frumoasei bazilici. Nişte sfinţi roşii, sfinţi verzi, sfinţi galbeni, sfinţi albaştri, sfinţi maro, sfinţi mov... sfinţi trişti şi serioşi, sfinţi sobri şi clari, sfinţi învăţători şi învăţăcei... sfinţi apostoli, fără de care s-ar clătina şi mai mult echilibrul fizico/psihic omenesc, şi aşa destul de precar, supus (şi el) aceleiaşi Deşertăciuni. Catapeteasma, din această priveală, mi se pare că nu mai desparte naosul de altar, că nu mai reprezintă categoricul "pe aici nu se trece", că-i doar un fir de păianjen atârnat ca simbol al perfecţiunii în bătălia cu Indiferenţa cosmică şi în consonanţă cu Scârţâitul banal al Veşniciei. Nu?... Sigur că da?
Şi, printre toate acestea, nea Ion Emil Batog... un Ilie Moromete lămurit şi definitiv lângă un Salcâm definitiv şi lămurit. Un chip tăiat în lutul vremii lângă o Simfonie în Alb... poate cel mai alb Alb din tot clarobscurul şi din tot Apocalipsul contemporan, din tot egocentrismul actual, egalizator şi decadent. Nu?... Sigur că da!
Aşadar, din acest Pod peste Timpuri/Vremuri, fiecare poate să vadă şi să audă limpedele distih moldav: "Cât cea Limbă Românească este şi va fi stăpână,/ ce frumoasă trece Mama/ cu Biserica de mână!"... Nu?
