Şi câţi săteni, Domnule, trec (tăcuţi şi serioşi) încolo şi încoace! Da... trec murmurând câte-o doină, trec fără să scoată nici un cuvânt aiurea, dar trec numai şi numai Înainte! Către muncile câmpului trec! Aici şi acum... nu se termină niciodată muncile câmpului! Numai puturoşii termină înainte de a începe orice! Uite, lui nenea ăsta din marginea satului i se suie troscotul şi căpriţa şi ştiriţa pe geamuri, iar el doarme pe prispă, ostenit de vin şi de rachiu! Lui nenea ăstalalt îi bate susaiul la poartă, gâştele-i mor de foame, iar el trage aghioase prin rediu!... Sărmanele gâşte, în ce hal au ajuns după ce au salvat Capitoliul!... Însă, iată şi o imagine, o scenă, un tablou, un act, un eveniment, un fenomen, o minune... (cum vreţi să-i spuneţi)...
în tarlaua l-alde Hurduc! Ion Hurduc şi Maria Hurduc! Soţ şi soţie, bărbat şi femeie, stăpân şi sclavă... (ori stăpână şi sclav)... grăpează arătura! Grăpează corect şi frumos, încet şi bine... dar fără boi sau cai la oişte/proţap! Tarlaua-i cam în pantă! La vale, trage Maria! La deal, trage Ion! Cum să nu mă crucesc? Şi cum să nu mă uluiesc? Şi cum să nu-i admir? Nu-mi vine să cred cum şi cât de neaşteptat funcţionează diviziunea muncii pe aceste coclauri! Şi cât de serioşi sunt aceşti oameni când e vorba de muncă! Şi nu-s numai eu admiratorul cestor ţărani fără cusur!
Pe marginea arăturii proaspăt grăpate şi netezite (şi) cu ochii şi cu mâinile celor doi Hurduci, îl zăresc pe poetul Virgil Carianopol! Şi-l şi aud clar, însă aproape şoptit: "Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,/ cu piepturile şi cu feţele supte,/ le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,/ privirile tot oţel din tăiş de secure./ Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,/ aduc la oraş dimineţile în căruţe./ Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,/ socotesc banii pe degete şi hambare,/ li se umezesc ochii şi ascultă duşi/ când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.// Îi simt după mirosul cojoacelor ude;/ dar sufletul lor chinuit nu m-aude./ Mă uit în ochii lor trişti şi adânci,/ la mâinile lor care pot să sfărâme stânci,/ şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:/ băăă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran!/ Dar glasul meu se topeşte, e de ceară.../ Seara, ţăranii pleacă cu oraşul suit în cară./ Îi petrec până la margine, până în ţigănie,/ dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături,/ n-are de unde să-l ştie!"//... Nu?
Îl rog pe Virgil Carianopol să mă meargă la bunica! Merge şi-mi spune că are o surpriză pentru soacra lui tata! Şi pentru surorile şi fraţii mamei, care mai sunt Acasă, după seceta din 1946-1947!
