Da, după această frumoasă aducere-n minte...ea este! Nu admit că ar putea fi alta! Nu cred că mă duce cu zăhărelul! Nici cu preşul! Nu cred că mă trage pe sfoară! Dar...o ştiu că era blondă, nu brunetă!...Şi, ca şi cum îmi ştie/ghiceşte toate gândurile, scoate o fotografie...şi mă simt fulgerat! Ea este! Maria! Maria cea de Atunci! Maria cea de la marginea cealaltă a lumii! Lepidoptera! Cea mai frumoasă Marie, adică!...Şi, totuşi, mă ronţăie gândul: de ce-i brunetă? Oare ce necaz/durere a făcut-o cafenie? O întreb de ce nu-i blondă ca atunci, şi ea-mi răspunde cu o nonşalanţă zdrobitoare: „m-am colorat brunetă de ciudă că m-ai părăsit! însă m-am regăsit în multe dintre poeziile tale! ia uită-te aici, în lada asta!”...Deschide o ladă, un fel de cufăr mirosind a mister! Şi iar mă perforează fulgerul! Cufăru-i plin cu toate poeziile mele decupate din ziarul Viaţa liberă, vreme de aproape şaptesprezece ani!...Nu-mi pot stăpâni o lacrimă! Nici ea! Lacrima ei se rostogoleşte pe mâna stângă, spre palmă, până pe linia iubirii! Lacrima mea se rostogoleşte pe mâna dreaptă, spre palmă, până pe linia iubirii! Două lacrimi pe aceeaşi linie...din două linii! Ca un fel de cale ferată a iubirii! Pe care încă circulă trenul cu fluturi, trenul cu flăcări, trenul cu haine de mire şi rochii de mireasă!...Blonda sub acoperire mă roagă să-i şoptesc cea mai curată poezie de dragoste! Şi-mi găsesc într-o firidă a memoriei „O zi de uitare”! Iat-o: „mâine vii la mine moara mea de vânt/ cu singurătatea înclinată blând!/ aripile tale line s-au întins/ toate să-mi atingă ochiul meu învins/ toate să-mi adune lacrima de frig/ şi să-mi liniştească tristul meu nimic!/ e despovărare să te văd cum stai/ pe genunchii unui lung picior de plai/ cum te bate vântul de atâta timp/ iar tu macini boabe de păcat la schimb!/ nu-i păcat că macini însă nu-i uşor/ să-mi văd amăgirea-n dinţii pietrelor!/ nu te dau la nimeni moara mea de vânt!/ numai lângă tine pot vedea că sînt/ pot vedea sfârşitul chiar acum pe scut!/ numai tu-mi dai pacea altui început!/ mergi fără oprire dar rămâi pe loc/ în singurătatea-roată la noroc!/ astăzi am uitare zic şi fierb descânt!/ dinspre sud tăcute vin duminicând/ păsări dezgheţate de mirare când/ îşi făceau pe aripi cuiburi şi cântând/ în singurătatea înclinată blând!/...mâine vii la mine moara mea de vânt?”...Sigur că da! Plec! Parcă ar vrea să meargă şi ea! Dar nu merge! Merge, adică, dar nu merge cu mine! Se duce încolo, spre intrarea în tunel! Nu se mai vede! Îmi vine s-o strig! O strig! Nu mă aude! Nu mă mai aude! Ajung, dup juma de oră, acasă! Fără să vreau, mă uit la icoana din triedru...şi o văd pe Maria! Şi-mi zic unul dintre cele mai frumoase versuri ale poetului Gelu Şipote: „ce frumos înnoptează Maria-n icoană!”...Sigur că da! Nu?
Ultima cale ferată a iubirii Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
