Ce iarnă minunată, Dumnezeule! Ce iarnă!... Şi ce zile şi nopţi de Poezie şi de încântare/descântare desfăşuram şi înfăşuram acasă la unul ori la altul dintre noi!... Dintre noi, cei care credeam în „frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, cum ne arătase/învăţase Fane Trifan Decebal Neagu! Cei care încă mai suntem, însă din ce în ce mai puţini! Cei care citeam (în grup) fascinaţia „poezească” ieşită din UMNS (Uzina de Metafore Nichita Stănescu)! Cei care nu ne temeam de ochiul „magic” şi „ager” al securiştilor! Cei care munceam de rupeam pământul, ca şi acum! Cei care scriam fără frică de cenzură! Cei care nu umblam cu fals şi uz de fals în/prin laboratoarele ne/secrete ale Poeziei şi ale Prieteniei fără cusur!... Ce iarnă minunată, Dumnezeule! Ce iarnă!... Murise Nichita („îngerul cu o carte în mâini”, „antrenorul de îngeri”)... şi noi îndrăzneam să trăim!... Da, îndrăzneam să trăim şi să avem (rareori) chiar maşină de scris! Geta Alexe făcuse „rost” de una „Remington”, pare-mi-se! Şi trebuia musai să mergem cu maşina asta la Ion Avram, acasă, în Micro 19, la unul dintre blocurile R! Ion Avram scria poezie şi proză! Geta Alexe scria poezie!... Da, musai trebuia să ajungem, ca să „batem” nu ştiu ce la maşina asta, o proză de-a lui Ion, un fragment din romanele sale de mai târziu, capitolul cu Ilie Mureşan, mi se pare!... Da, cu maşina/minunea asta, prin zăpadă, de-a dreptul, fără spaima că ne „filează” agenţii securităţii de stat şi de partid!... Că trebuia să ai o mie şi una de aprobări şi verificări de Sus, dacă voiai să ai maşină de scris pe Jos!... Şi am ajuns, şi am bătut la maşina asta şi la altele, şi am citit, şi „nu credeam să-nvăţăm a muri vrodată”!... Acum, după atâta vreme, frumuseţea de atunci nu se dă „bătută” cu nici o maşină, nu vrea să plece cu nici un chip din dimensiunile căutate şi construite în iarna aceea şi în alte ierni! Spre pildă, uite ce minunăţie-mi trimite Geta Langa (Alexe)... aşa, ca un semn de ne/uitare... în prezentul timpului trecut! Atac emoţional fără precedent, nu glumă!
„Uneori prea-târziul la doi ne împarte/ Rătăcim aburind prin paharele sparte/ Invitaţi la ospăţ nici măcar n-am avut/ Loc la masa la care stau doar zeii de lut/ Ne rugăm în genunchi şi aproape nu ştim/ Cum a fost când eram şi cum este să fim/ Înfrunzim aşteptând clipa-aceea în care/ O să vină un zeu să ne toarne-n pahare/ şi-o să taie apusul răsărituri din noi/ Uneori prea-târziul ne-nmulţeşte cu doi/ Ţi se pare că sunt chip de Ana de fum/ Bântuind pe un ochi de Manole nebun/ N-am ce da şi nu ştiu de-am să vând/ Prea-târziul acesta pe un alt prea-curând”!... Sigur că da! Nu?
