Sunt gata de plecare. Îmi plac plecările. Deoarece mă angajează sufleteşte, fizic, emoţional. Fiindcă în partea cealaltă există o sosire şi o aşteptare. Există un scop şi o desăvârşire. Dar şi o cantitate suficientă de imprevizibil. Un fel de necesar. Un fel de „fără de care nu se poate”. Un fel necunoscut de „Cineva” sau „Ceva” care mă determină să-mi „rostesc” în gând mobilizatorul „abia aştept să ajung”. Şi care îmi aprinde imaginaţia, o torsionează, o lungeşte, o scurtează, o sfărâmă. O pune la treabă, cum se spune, adică.
Păi, dacă lipseşte sau nu lucrează imaginaţia, ce rost mai are plecarea? Cum să plec la drum fără să-mi închipui câte de bine (sau câte de rău) va să fie? Cum să adulmec orizontul şi cum să vreau să trec dincolo de orizont, dacă îmi „uit” (sau îmi „las”) imaginaţia acasă? Sau o „şterg” înainte de a spune „adio”, ori „rămas bun”, ori „la revedere”? Am mai plecat de câteva ori „fără”, dar nu a avut nici un haz, nici un farmec. Şi a trebuit să mă întorc cu traista goală şi să jur că n-am să mai îndrăznesc niciodată să plec „aşa”. Ultima dată (când m-am dus, însoţit de tine, tu să ţii de scară şi eu să colorez curcubeul, fiindcă era alb-negru) nu am luat imaginaţia la mine. Mi s-a părut că-i prea grea, că nu se merită doar pentru-n amărât de curcubeu, că n-are rost s-o consum pentru câteva palme de rogvaiv, pentru-n fleac drept, sau strâmb, după cum vrea domnişoara Lumină şi după cum vrea domnişoara Ploaie, şi după cum socoteşte Şeful curcubeelor că-i bine. Şi, prin urmare, nici măcar n-am reuşit să ajungem la locul faptei, Acolo. Şi am încercat aşa, de la distanţă, dar era prea scurtă scara. Şi, în lipsa imaginaţiei, n-am putut lungi scara. M-am întins prea mult, poate-poate reuşesc măcar roşul, galbenul şi albastrul, dar m-am prăbuşit, m-am izbit de Dealul Ciorii... şi mă şi mir că n-am păţit-o mai abitir decât o simplă sperietură. Şi asta deoarece aveai tu imaginaţia la tine, şi mi-ai făcut tobogan, şi nici măcar o tibie nu mi s-a frânt, şi nici măcar o lacrimă de părere de rău n-am scos. Numai tu plângeai în hohote că va să rămână alb-negru, mai ales că omenimea îşi abandonează închipuirea încă din copilărie, şi nici nu mai împrumută cărţi de la Bibliotecă, să-şi ascută şi să-şi multiplice fanteziile. Ţi-aduci aminte că, uitându-ne peste umăr, am văzut cum curcubeul se colorează încet-încet, şi eu ţi-am spus frumos că Imaginaţia ta depăşeşte orice Închipuire? Dar dacă aş fi avut-o şi eu?
Sunt gata de plecare. Cred că am tot ce-mi trebuie. Dumnezeule, dar nu văd nici un curcubeu la orizont. Nici măcar unul alb-negru. Şi doar a plouat ca la potop. Şi doar încă nu ni s-a tăiat Lumina. Vrei să mergi şi tu cu mine?
