La început a fost Creierul! Nu se numea creier! Nu avea nume, adicătelea! Nu avea, dar funcţiona! Pot crede că era un creier Mare! Dar, totodată, pot crede că era un creier Mic! Oricum, Mare sau Mic, îşi făcea treaba/datoria! Se comporta, carevasăzică! Nu freca menta universală! Nu umbla cu şolticării! Nu se lăsa pe-o tânjală! Nici vorbă de urzeli, de maşinaţiuni, de muşamalizări, de farafastâcuri şi alte „progrese” ale evoluţiei/emancipării cerebrale! Ochi daţi peste cap? Scări de mătase? Jalbe leşinate? Nici pomeneală!... Şi uite-aşa, brusc, s-a creat Iluzia lui „sunt”, s-a zămislit Himera, s-a „dat” Drumul/Calea Narcozei Universale, s-a pus la Punct „Eu”(l), cel care nu a mai rezistat şi a spus, care nu mai rezistă şi spune de sub Mereu, de asupra cestui Mereu, din Jurul şi din Centrul cestui Mereu! Şi uite-aşa a-nceput o Întâmplare fără început şi fără sfârşit! Şi uite-aşa s-a i/luminat Cărarea Speculaţiilor Existenţiale, s-a născut ideea de Alfa şi Omega în vârtejul sinistru al unei Banalităţi căreia i se zice Infinit!
„Mă uit cum stai cuminte-n arhiva mea şi-mi numeri/ tristeţea pasul, plânsul, smerenia, păsarea!/ mă urmăreşti într-una, mă-ntrebi... eu dau din umeri,/ nu ştiu de ce, de unde, nu ştiu răspunsul care-a/ fost martor la pornirea „eu”(lui) meu spre mine,/ spre oasele şi carnea Mereului acesta/ necunoscut, nemernic, nemorocit... în fine...!.../ Făptaşii?... cică-s minus Celestul plus Celesta!// Un „eu” cu ochi, cu sânge, pipernicit, uşernic/ printre atâtea sacre, păgâne, false „eu”(uri).../ un „eu” umplut cu sine, principiului copernic/ fidel până la moarte, mereu printre mereuri,/ nimic printre nimicuri... ne(tot) printre ne(toate).../ un Zero care strigă-n Neant: păstrează restul!.../ un pui de aroganţă, un lez/Singurătate...!.../ Făptaşii?... cică-s minus Celesta plus Celestul!// Mă uit cum stai cuminte, pe umeri... (în arhivă!).../ şi-mi scazi din câte zile mi-a dat să duc Mereul/ gustat de bogdaproste... (ca propria-mi colivă!)...!...Ce hohot, ce grimasă mi-arată SupraEul/ sardonic şi făţarnic...!/ sfărâmă, ricanează,/ se scarpină în Haos, îmi dă să muşc din Zero,/ îmi umblă cu securea la Steauă şi la Rază...!.../ Tu cât mai stai cuminte, frumoaso, fă...Himero?!”... Şi toate, absolut toate, pendulează între două In/Certitudini, într-un Balans criminal, cu tentă afirmativă/negativă, neapărat însoţită de o bătaie a pumnului în masă, de un deget mustrător şi arătător spre Cer: „Sigur că da!”?! şi „Sigur că nu”?!... Şi pentru că Totul trebuia să poarte un nume, cum scrie Marin Sorescu, i s-a spus Creier! Mare sau Mic, nu are importanţă! Dar... să funcţioneze!... Nu?
