Într-o declarație recentă, conducerea ANAF a transmis, cu o sinceritate rară, un sfat către mediul de afaceri: firmele ar trebui să înceapă să se uite mai atent pe bilanțuri și situații financiare. Motivul? Introducerea unui indicator de preinsolvență și intenția de a interveni înainte ca problemele să devină… oficiale.
E un moment interesant. Nu prin noutatea instrumentului, pentru că indicatorii există de când există contabilitate, ci prin schimbarea de ton. Statul nu mai așteaptă să vadă. Statul începe să anticipeze. Și, uneori, să acționeze în consecință. Există o linie fină, aproape invizibilă, între a înțelege o realitate și a o controla. Multă vreme, contabilitatea a stat de partea înțelegerii: a privit trecutul, l-a ordonat, l-a explicat. Bilanțul era o oglindă. Nu perfectă, dar suficient de sinceră încât să spună o poveste.
Astăzi, oglinda începe să dea verdicte. Ideea unui indicator de preinsolvență pare, la prima vedere, rezonabilă. Cine nu și-ar dori să prevină problemele înainte să explodeze? Cine nu ar prefera să vadă furtuna din timp, în loc să fie surprins în ploaie? Doar că, în economie, furtunile nu sunt toate la fel. Unele sunt ciclice, altele sunt inevitabile, iar altele sunt chiar necesare. Un indicator nu face diferența, el simplifică, reduce, etichetează.
Și aici începe problema. Pentru că o firmă aflată în dificultate nu este, automat, o firmă vinovată. O pierdere nu este o fraudă. Un cash-flow tensionat nu este o intenție de a prejudicia statul. Sunt, în multe cazuri, expresia normală a unui mediu economic imperfect, exact acel mediu în care antreprenorul este chemat să opereze. Când transformi aceste semnale în motive de intervenție, riști să faci o confuzie periculoasă: confunzi riscul cu vina.
Iar de aici, mecanismul devine rigid. Indicatorul nu cunoaște contextul. Nu știe dacă firma investește, dacă traversează o perioadă de expansiune, dacă își asumă deliberat o pierdere pentru un câștig ulterior. Nu vede contractele în derulare, nici relațiile comerciale, nici deciziile strategice. Vede doar cifre. Și, din cifre, trage concluzii.
Statul, la rândul lui, începe să acționeze nu pe baza unor fapte, ci pe baza unor probabilități. Nu pentru că există o problemă demonstrată, ci pentru că există un risc estimat. Este o schimbare subtilă, dar profundă: de la controlul realității la controlul posibilității. Aceasta nu mai este prevenție. Este anticipare cu forța.
Într-un astfel de cadru, antreprenorul nu mai gestionează doar afacerea, ci și percepția statului asupra afacerii. Nu mai este suficient să ai logică economică; trebuie să ai și o „estetică fiscală” a bilanțului. Să arăți bine, chiar și atunci când traversezi momente dificile. Altfel spus, nu mai contează doar ce ești, ci și cum pari. Iar când aparența devine criteriu de intervenție, libertatea economică începe să se subțieze. Nu brusc, nu violent, ci lent, prin ajustări succesive, prin indicatori, prin praguri, prin interpretări.
Se va spune, desigur, că măsura vizează doar abuzurile. Că există firme care folosesc insolvența ca strategie de evitare a obligațiilor. Este adevărat. Dar întrebarea rămâne: corectăm excepția, riscând să deformăm regula? Pentru că economia nu funcționează doar cu firme „sănătoase”. Funcționează și cu firme care oscilează, care greșesc, care se redresează sau care dispar. Aceasta este dinamica ei naturală.
A interveni preventiv în acest proces înseamnă a-l altera. Indicatorul de preinsolvență nu este periculos prin existența lui. Este periculos prin ambiția de a decide înainte ca lucrurile să se întâmple. În acel moment, nu mai măsurăm economia, o dirijăm. Și, pentru că indicatorii ne-au învățat să măsurăm tot ce contează, rămâne o curiozitate metodologică: cum cuantificăm vina acolo unde nu mai vorbim despre administratori, ci despre creditori?
De pildă, în cazul Liberty Galați, acel nod industrial în care optimismul financiar a fost, poate, mai generos decât prudența, cum măsurăm partea de responsabilitate a celor care au finanțat, au livrat, au continuat să creadă? Există un indicator pentru încredere excesivă? Pentru risc asumat colectiv? Pentru iluzia că lucrurile vor merge, chiar și atunci când cifrele șopteau contrariul? Sau, poate, aceste lucruri rămân, încă, în afara bilanțului. Într-o zonă pe care niciun indicator nu o poate, deocamdată, disciplina.
Dar dacă tot am făcut acest pas, dacă am ajuns să suspectăm înainte să se întâmple, să intervenim înainte să se dovedească, să corectăm înainte să înțelegem, poate ar fi util să mergem până la capăt, să simplificăm. Să nu mai lăsăm antreprenorii singuri în fața riscului, această povară inegal distribuită. Să preluăm noi, ca stat, administrarea directă a firmelor care prezintă „indicatori sensibili”. Să decidem investițiile, să calibrăm pierderile acceptabile, să aprobăm strategiile de dezvoltare. Eventual, să standardizăm și profitul, pentru a evita excesele. Ar fi, fără îndoială, mai eficient: risc controlat, decizie centralizată, responsabilitate… difuză. Antreprenorul ar putea, în sfârșit, să respire liniștit. Fără grija pieței, fără povara incertitudinii. Doar cu o ușoară melancolie: aceea că libertatea de a greși, care era și libertatea de a reuși, a devenit, între timp, o variabilă prea instabilă pentru a mai fi tolerată.
