Obişnuiţi să evite expunerea publică, magistraţii au ieşit, ieri, în al 12-lea ceas, să îşi exprime, mut, dezaprobarea vizavi de reformarea instrumentelor de lucru cu care se presupune că ei ar trebui să apere statul de drept şi interesele cetăţenilor.
De săptămâni întregi, România vuieşte de mişcări de protest care vor să pună piedică uneia dintre cele mai nebuneşti reforme din epoca post-decembristă. Până la urmă, restrângerea atribuţiilor magistraţilor în diverse acte procedurale ori dezincriminarea anumitor infracţiuni au impact direct asupra justiţiabililor, care se aşteaptă să obţină de la justiţie, aşa oarbă cum este ea, dreptate. Aşa că era de aşteptat ca interesul naţional să primeze înaintea celui profesional, iar revolta maselor să o preceadă pe cea a robelor. Obişnuiţi să evite expunerea publică şi să-şi exprime liber opiniile, magistraţii, au realizat, chiar în al 12-lea ceas, că, la fel ca oricare categorie profesională, pot şi trebuie să îşi exprime, chiar şi mut, opinia. Acei judecători, obişnuiţi, într-un mod neacceptat în alte state, să stea într-un turn de fildeş, au înţeles, sper, că trebuie să aibă un cuvânt de spus în privinţa limitelor în care îşi fac treaba. Garanţii apărării legilor şi aplicării corecte ale acestora, în mod imparţial şi independent, judecătorii şi procurorii ar trebui să fie şi neatârnaţi politic, şi în afara sferelor de influenţă. Dar când atributele legiuitorilor, până la urmă tot politicieni trimişi acolo, în Parlament, prin votul poporului, frizează abuzurile, nu se mai justifică refugiul în turnul de fildeş. Când orice justiţiabil, posibil perdant într-un proces, de orice natură, îşi asumă rolul de a-şi striga dezaprobarea în faţa dezincriminării, de exemplu, a mărturiei mincinoase sau a restrângerii drepturilor procurorilor în privinţa autosesizării ori a schingiuirii normelor aplicabile inclusiv în cauzele de corupţie, rezerva celor puşi să plice legea, bună sau rea, capătă aparenţă de temere sau, mai rău, de slugărnicie. Într-un veritabil stat de drept, magistratul are dreptul la cuvânt. Şi cu omul de rând, şi cu avocatul, şi cu parlamentarul, fără ca asta să îi scadă din prestanţă sau să îi fluture sabia deasupra capului. Altfel, omul care de la înălţimea prezidiului împarte dreptatea cu ciocănelul riscă să devină, dintr-un bun garant, un biet slujitor supus şi dispreţului celor de jos, şi manipulărilor celor de sus.
