Un stadion numit dorinţă

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Mă uitam, cu jind, sâmbătă, la bucureştenii de toate vârstele care se bucurau, la inaugurarea Arenei Naţionale, stadionul pe care măcar spectatorii români îl meritau, dacă în privinţa jucătorilor încă avem dubii.

Priveam, cu mândrie justificată, acoperişul retractabil al stadionului, montat de o firmă gălăţeană, SC Giramet SRL, care a executat şi alte lucrări pe stadion, dar niciuna atât de ambiţioasă şi cu rezultate vizibile precum „Operaţiunea acoperişul”. 

Şi nu puteam să nu mă gândesc la cât de mândri ar fi gălăţenii dacă şi stadionul lor municipal, „Dunărea”, ar arăta într-o zi măcar pe jumătate la fel de bine pe cât cel din Bucureşti. Fiindcă, spun eu, noi măcar avem jucători care merită. Iar asta e o certitudine.

S-a tot discutat, imediat ce Oţelul a câştigat campionatul, despre posibilitatea refacerii, în doar trei luni, a stadionului oraşului, în aşa fel încât să putem disputa acasă meciurile din Champions League. S-a ajuns la concluzia, firească dealtfel, că în trei luni lucrarea nu se poate face.

Şi subiectul a fost repede abandonat, n-am mai auzit pe nimeni să-l abordeze nici măcar în conferinţele de presă. Peste soarta stadionului pe care ar putea juca Oţelul meciuri la standarde internaţionale s-a lăsat liniştea. Un lucru nu pricep: bun, nu s-a putut face stadionul în trei luni, dar asta înseamnă că nu-l mai faci deloc?

Adică, nu ştiu, spuneţi dumneavoastră, gălăţenii îndrăgostiţi de fotbal, nu v-aţi fi bucurat să fi fost renovat stadionul şi în şase luni, să zicem, şi apoi să-i puteţi vedea pe campioni în condiţii foarte bune? Se supăra cineva dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa? Eu una, cred că nu.  

Şi, deşi comparaţia este poate deplasată, nu pot să nu mă gândesc în felul următor: modul în care autorităţile au tratat problema stadionului este, evident, păstrând proporţiile, cam aşa. Eu, gospodar cu banii pe sponci, aştept, pentru vacanţa de vară, copiii şi nepoţii care se întorc din Spania sau Italia, de la muncă.

Mă gândesc să-mi renovez casa, dar îmi dau seama că nu am bani suficienţi s-o termin până vin ei. Şi ce fac? Abandonez complet proiectul sau amân lucrările pentru septembrie-octombrie, când cererea de meşteri e poate mai mică, preţurile pot scădea şi, cu aceiaşi bani, reuşesc să fac ce mi-am propus? Eu spun că, dacă sunt copii buni, ai mei se vor bucura şi atunci când, de Crăciun, vor veni acasă şi vor găsi confortul la care visau, chiar dacă nu l-au avut în vară.

Aşa şi cu stadionul: bun, nu se poate, tehnic şi logistic vorbind, să-l faci în timp pentru jocurile cu oaspeţi de vază. Dar decizia de a nu-l mai face, sau, cel puţin, nu în viitorul apropiat, demonstrează clar măsura în care noi, contribuabilii, contăm în ochii aleşilor noştri: foarte puţin spre deloc. 

Adică nu merităm noi, gălăţenii, un stadion modern indiferent dacă pe el ar juca, să zicem, Oţelul cu Chiajna, ca în etapa trecută? Nu, nu merităm. Şi nu ne rămâne decât să admirăm, la televizor, arena de la Bucureşti. Sau, dacă avem cu ce, să ne cumpărăm bilete la România- Franţa.

Citit 808 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.