Am trecut demult de ruşinea de a nu avea unde să-mi plimb prietenii care vin în vizită la Galaţi. Căci în afară de Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii sau de Faleza Dunării, nu prea am idee unde aş putea să îi duc.
Anii trecuţi îmi era jenă de puţinele variante enumerate mai sus. Căci Faleza este, seară de seară, înţesată de lume, mai ceva ca la Mamaia, e aglomeraţie de ai zice că se dă ceva gratuit. E normal, unde să se plimbe în altă parte atâţia oameni?
Apoi, pe Faleză nu prea e loc de relaxare; manelele răsună de pe la terasele-kicioase ridicate fără discernământ, de parcă ar fi vorbe despre cine ştie ce expoziţie de câte etaje de prost gust se pot construi la malul Dunării.
Asta, ca să nu mai vorbim de terasele părăsite, care arată ca naiba şi de care nicio autoritate publică nu se îngrijorează că ar strica „estetica” zonei. Chiar, care estetică?
Apoi, nici varianta Complexului Muzeal nu e cine ştie ce, pentru o plimbare. Iar să-mi aduc aminte de instalaţia de aer condiţionat din moderna clădire, care nu funcţionează, sau de scheletul de metal care se profilează pe cer, precum un perfect spectru al indiferenţei?
Cum spuneam, nu îmi mai este nici jenă şi nici ciudă că nu am cu ce mă lăuda când îmi vin prietenii în vizită, în oraş. Am trecut prin aceste stări şi, oricum, nu am ajuns la nici un rezultat. De aceea fac ceea ce face tot românul: „haz de necaz”.
Venind pentru prima oară la Galaţi, în „oraşul dintre ape” (Siret, Prut şi Dunăre), prietenii mei au dorit să se plimbe pe apă. Cum încă nu au reuşit să păşească fără să se înece, am stat liniştită, ştiind că am măcar două variante la îndemână: catamaranul hotelului de pe Faleză sau nava-restaurant a terasei plutitoare.
Ei bine, am greşit, căci criza sau preţurile mari practicate (ori amândouă la un loc) au pus capăt afacerilor.
În prezent, nu mai există nimeni care să organizeze, pentru turişti, plimbări de agrement pe Dunăre. Sigur, este păcat, dar nu pentru turişti sau nostalgicii de peste 60 de ani care încă îşi mai amintesc de drumurile pe Dunăre, când făceau naveta, la Tulcea sau la Brăila.
Este păcat, pentru că în timp ce Dunărea îşi vede, liniştită, de cursul ei, la fel de impasibil rămâne şi Galaţiul. Să ai la picioare „drumul”, „infrastructura” de pe urma căreia s-ar putea face bani frumoşi şi să nu faci nimic, asta este într-adevăr o mare „realizare”.
Nu peste mult timp va veni Ziua Marinei şi din nou gălăţenii se vor aduna, gură cască, pe faleză şi vor privi, cu nostalgie, cum defilează navele aduse de la Brăila, pentru această ocazie.
Autorităţile ne promit că va fi dat la apă şi Pânzarul Moldovenesc, însă la cât de rău e avariat după ce a stat pe uscat, pe post de bibelou, graţie unei gândiri strălucite, nu ştiu câţi vor avea curajul să urce pe navă!
Şi apropo de Pânzar; despre câte lucruri frumoase, proiecte culturale şi croaziere pentru turişti s-ar putea face cu această ambarcaţiune, auzim de cel puţin şase ani. Din păcate, de văzut, nu vedem decât o navă de lemn, pasată de la o instituţie la alta şi în nici un caz folosită la justa ei valoare – adică la cam 900.000 de lei, cât s-a investit în ea.
Mă rog, autorităţile din nou speră ca navei să îi fie redată strălucirea de altădată, astfel încât să poată fi folosită; le urăm succes, însă gălăţenii trebuie să ştie că Pânzarul nu va face în nici un caz în această vară curse cu turişti.
Poate la anul. Dar, aşa cum v-am spus, nu mă mai enervez, că oricum nu rezolv nimic. Mai degrabă râd la glumele amicilor care mi-au spus că nu este nicio problemă că nu le pot oferi o plimbare pe Dunăre: doar bacul încă mai circulă, nu?
