Sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire anul acesta, dar parcă niciodată n-am fost mai dezbinați, mai porniţi să ne sărim unii altora la beregată, uneori pentru cele mai stupide motive. Uităm, permanent, lucrurile care contează cu adevărat: sănătatea, iubirea, prietenia, ajutorarea aproapelui fără pretenţia de a primi ceva în schimb, fără aşteptarea vreunei iertări divine. Asta pentru că Dumnezeu e bun şi iertător cu toţi, fără condiţionări. Iar dacă faci un bine cuiva, îl faci pentru sufletul acela şi pentru sufletul tău. Atât. Nu pentru fală, nu ca să vadă lumea cât de darnic eşti, acum, de Paşti, ci doar ca să slujeşti binele din tine, nu răul.
Mi-e sufletul greu gândindu-mă la ce se întâmplă acum în ţară: puterea e ocupată să ia de pe noi 1.000 de piei pe care nici nu le mai avem, opoziţia e ocupată să ia puterea, iar cetăţenii au ajuns o masă de manevră pentru toţi actorii implicaţi. E foarte greu să mai fii imparţial, când vezi, pe de o parte, oameni care se luptă să trăiască şi care ajung, la vârste înaintate, să depindă exclusiv de mila publică, deşi au muncit mereu cinstit, iar pe de altă parte cetăţeni care sunt mai presus de lege şi se cred, uneori, şi mai presus de Dumnezeu. Cunoaştem cu toţii cazurile: de la lucruri mărunte, precum vecinul acela care mereu îţi ocupă locul de parcare, ascultă muzică la maximum sau dă găuri cu bormaşina după 10 seara, până la infractorii care îi dau în cap unui vârstnic şi îi fură toată pensia din portofel sau, şi mai grav, cei care fură din banii statului sume de zeci de milioane, fără să se teamă de pedeapsă, protejaţi fiind de clanul mafiot la modă. E dificil să mai găseşti în tine forţa de a promova binele, de a-l susţine, atunci când răul pare să o ducă bine peste tot în jurul tău, atunci când ura este promovată la rang de valoare morală - cu condiţia să-i urăşti pe "ai lor", nu pe "ai noştri" - când se încurajează discriminarea, nu integrarea, duşmănia, nu prietenia, iar despre munca împreună pentru un scop comun, în ciuda diferenţelor dintre indivizi, nici nu poate fi vorba. Nu-mi rămâne decât să sper şi să mă rog ca oamenii să ia de la Iisus, care, iată, nu oboseşte să se piardă pentru noi toţi, modelul de iubire, de incluziune, de spirit de sacrificiu care încă ţine vie flacăra credinţei şi după două milenii. Hristos va Învia. Bunătatea din noi, când?
