Criza medicamentelor pentru mai multe categorii de bolnavi, printre care la loc de cinste se află cei care suferă de cancer, nici măcar nu mai este un subiect exploziv de ştire. Nu pentru că situaţia nu ar fi gravă, ci pentru că atât de mult şi-au răcit gura jurnaliştii pe tema asta în ultimii ani, că deja parcă nimeni nu mai este surprins să audă că iar lipseşte cutare sau cutare medicament. Să ne înţelegem, de cele mai multe ori, există una sau mai multe variante de rezervă pentru orice medicament din schemele de tratament. Doar că, tot de cele mai multe ori, spitalele le achiziţionează, de regulă, pe cele mai ieftine şi, dacă acestea dispar de pe piaţă, sunt puse în situaţia de a cumpăra, cel puţin pentru un timp, variantele mai scumpe, ceea ce necesită alte formalităţi, şi ele mâncătoare de timp. Evident, dacă bolnavul trebuie să plătească din buzunarul propriu medicamentul (din cauză că, de exemplu, acesta nu a fost inclus pe lista compensatelor, cum s-a întâmplat deja în trecut), lucrurile devin, din dramatice, de-a dreptul tragice. Iar simplul fapt că se ajunge în situaţia de a nu avea pe piaţă un medicament folosit în mod uzual în tratamentul unor pacienţi care se află oricum în situaţii absolut cumplite mi se pare o dovadă clară de incapacitate de a gestiona un sistem atât de complex şi, fără doar şi poate, vital, cum este Sănătatea. Adică, nu e ca şi cum ar lipsi din stoc nişte borduri care trebuie înlocuite. Sau nu ar trebui să fie.
Ceea ce doare cel mai tare în povestea asta cu lipsa accesului imediat la un tratament sau chiar la un vaccin este atitudinea absolut nepăsătoare a tuturor celor responsabili în legătură cu întârzierile la livrare. E o chestiune de zile, ni se răspunde, de obicei, ca şi când zilele acelea ar însemna puţin, în caz de boală. Acele câteva zile pot fi, pentru un bolnav de cancer, ultimele sale zile. Şi da, poate că în curgerea timpului pentru guvernanţi, intervalul cu pricina e minor, dar atunci când îţi moare mama sau tatăl sau fratele ori sora, ce să mai spun copilul, câteva zile pot fi tot ce mai ai ca să-ţi iei rămas bun, ca să mai auzi un ultim cuvânt conştient, înainte de agonia finalului, care, mereu, e cumplită. Şi, dacă e clar că, de cele mai multe ori, pentru omul de pe patul de spital nu mai există salvare, n-am putea măcar să-i respectăm dreptul la demnitate? Nu de alta, dar nu cere reţetă. Şi nici compensare.
