Am avut ceva treabă ieri în centru şi am trecut prin zona pasajului. Practic, trebuia să ajung din Domnească spre Bălcescu, trecând prin faţa fostului hotel Dunărea. Ştiam că s-au început lucrările în zonă, dar nu ştiam... în ce mare fel au început. Aşa că, ajuns acolo, am rămas, să zic aşa, mască: nu aveam pe unde să trec. Se muncea de zor, fusese decopertată toată esplanada din zona ceasului, iar diferenţa de nivel, după săpăturile care se făcuseră, cred că depăşea jumătate de metru. Asta n-ar fi fost o mare problemă, dar tot locul era împrejmuit bine de tot şi chiar foarte competent: nicio bucăţică de gard nu putea fi mişcată din loc, pentru a-ţi croi un mic drum de trecere, aşa, ca orice român care se grăbeşte. Iar alternativa ar fi durat mai mult. Trebuia să aştept la semafor, să traversez strada Domnească, să merg vreo 50 de metri spre P-uri, să traversez din nou Domneasca prin faţă pe la Romarta Veche, să trec prin faţa fostei Librării Centrale, să aştept din nou la semafor şi, într-un final, să îmi văd visul cu ochii, adică să ajung vreo 20 de metri mai la dreapta de locul unde mă aflam iniţial. Aceeaşi dilemă o avea şi o doamnă care ieşise de la ING şi voia să ajungă câţiva metri mai încolo, la BRD. Ne-am uitat noi la garduri şi gardurile la noi, până când eu şi doamna respectivă (care, din fericire pentru ea, purta pantaloni) ne-am „încurajat” reciproc şi am început escaladarea gardurilor, săritul de la înălţime şi un mic traseu „off-road” de vreo cinci-şase metri.
Nu departe de aici, vizavi de Winmarkt, alt şantier. Parcul Eminescu a început şi el transformarea. Toate intrările au fost blocate, statuia poetului a fost împrejmuită cu un fel de cuşcă inestetică, copiii nu prea mai ce face înăuntrul parcului, iar de odihnă pe bănci, printre muncitorii care în salopete care sparg, taie şi dezmembrează diverse lucruri, nici nu mai poate fi vorba.
Dincolo, în faţă la Potcoava de Aur, din nou un şantier, „frate” cu cel de lângă pasaj.
E bine că se face ceva concret, că se munceşte în sfârşit şi la schimbarea la faţă măcar pentru centrul acestui oraş năpăstuit de vremuri şi, de multe ori, de neputinţă şi de indolenţă. Noi, gălăţenii, de voie, de nevoie, ne vom adapta situaţiei şi vom avea răbdare ca lucrurile să revină la normal. Bine ar fi însă ca tot ceea ce se face nou să dureze, să nu ne trezim iar că abia ce s-a terminat o lucrare şi trebuie săpat din nou, că au uitat să tragă nu ştiu ce cablu ori că nu ştiu cine şi-a uitat papucii acolo, sub asfalt.
