În vreme ce diaspora vine în ţară ca să revendice drepturi legitime pentru poporul din sânul căruia a plecat, ai noştri conaţionali, rămaşi să colcăie în pătura cenuşie a supravieţuirii prin furtişaguri şi exploatarea semenilor, arată o tenacitate care nouă, ca popor, ne face mai mult rău decât lacrimogenele din Piaţa Victoriei.
Într-o scrisoare deschisă, semnată de Custodele Casei Regale a României, făcută publică la câteva zile după discutabilele evenimente din Piaţa Victoriei, Margareta vorbea despre ironia cu care mai marii lumii zâmbesc când vine vorba de România.
Ţara care i-a dat lumii pe Brâncuşi, Enescu şi Ana Aslan a devenit, pesemne, un fel de muc-cel-mic la masa celor mari, care încearcă să ajungă la farfurie fără să fie nevoit să stea în genunchi, pe scaun. Şi nu întotdeauna reuşeşte, şi mai scapă câte o lingură pe babeţica bleu-ciel, spre amuzamentul sau oroarea, după caz, a comesenilor.
Şi cum să n-o facă, cu un premier agramat şi afon în ale diplomaţiei sau când românii, de la cei care formează şi propagă opinii, la cei care le recepţionează şi le răstălmăcesc, sunt atât de susceptibili la ură şi dezbinare. Probabil mai rar s-a văzut o naţiune atât de uşor de deturnat de la ţelurile sale.
Instinctele primare ne domină, ele sunt cel mai uşor de stârnit şi alimentat: violenţă, ură, foame. În timp ce unii se hrănesc cu ideologii halucinante, alţii, mai pragmatici, îi lasă pe visători să facă valuri, iar ei, făcându-şi ţara de râs în lume, îşi umplu burţile. Ilegal, imoral, periculos. Vânzând otrăvuri nefericiţilor slabi, căzuţi în patima halucinogenelor, exploatând femei şi copii pentru ca, într-un final, ei sau alţii, din umbra lor, să ne arate de la volanul decapotabilelor de lux, privindu-ne peste braţele tatuate, ce bine se trăieşte în România. Nu din muncă, ci pe spinarea fetiţelor naive, cum s-a întâmplat în cazul "fabricii de căsătorii", demontată mai ieri, la noi în ţară. Zeci de prostuţe al căror unic vis era să se plimbe fără grijă pe la mall au pus umărul la a-i face europeni cu drepturi depline pe asiatici şi arabi veniţi de pe te miri unde. Inventivitatea, când e plătită cu bani mulţi, nu are limite. Ca şi nebunia celor care au umplut statele vestice de reţele de proxenetism, pentru a căror prosperitate nu se dau înapoi de la nimic.
Peştele s-a împuţit şi la cap, şi la coadă şi nu mai e mult până cei mari, care ne privesc cum ne otrăvim din interior, să înlocuiască zâmbetul ironic cu o ostentativă întoarcere a nasului într-o parte.
