Am asistat, recent, la întâlnirea dintre autorităţile locale şi judeţene ale Galaţiului şi membrii unei delegaţii chineze din oraşul Weifang, veniţi cu scopul declarat de a investi aici. Conform protocolului, discuţiile de început s-au axat pe prezentarea celor două oraşe, ai noştri, în special preşedintele Consiliului Judeţean, punând accent pe poziţia strategică la margine de Uniune Europeană, pe calea ferată cu ecartament larg care poate face legătura cu statele ex-sovietice, pe Zona Liberă care poate aduce scutiri de taxe şi acces pe piaţa UE, pe porturile de la Dunărea maritimă, pe „prietenia tradiţională”româno-chineză, România fiind al doilea stat din lume care a recunoscut Republica Populară Chineză, pe parteneriatul universitar care îşi propune să aducă la Galaţi minimum două sute de studenţi din China. Primarul a vorbit despre scutirile de taxe, în funcţie de mărimea investiţiei şi de numărul de locuri de muncă pe care le produce. Şi cam atât. Am scos şi noi pe tarabă ce am crezut că avem mai de soi.
Când au deschis gura şi chinezii, brusc mi-am dat seama ce mici suntem, iar senzaţia cred că a fost unanimă în „tabăra” română. Să spunem că Weifang, oraşul pe care am vrea să-l atragem ca investitor, are peste 9 milioane de locuitori, că deh, aşa-i în China, totul e în raport de 10:1 sau chiar de 100:1 faţă de noi. Ziceau ai noştri de 200 de studenţi chinezi; ei au 30.000. Vorbeau ai noştri de porturile maritime; prin portul lor trec anual 40 de milioane tone de mărfuri, în timp ce noi, dacă punem la un loc Galaţiul, Brăila şi Tulcea, abia atingem 7 milioane. Noi vorbeam de ecartamentul larg ca de Dumnezeu pe pământ; Weifang are, printre altele, cinci linii de tren de mare viteză şi un aeroport care face legătura cu cele mai mari oraşe din China. Are, de asemenea, relaţii de înfrăţire sau de colaborare cu 36 de oraşe din 15 ţări incluzând Japonia, Coreea de Sud, Germania şi Statele Unite. Şi ar mai fi multe de spus, inclusiv despre agricultura „high-tech” care se practică acolo.
În concluzie, ce le putem oferi noi unor potenţiali investitori, cu ce-i putem atrage – noi, care nu suntem în stare să trecem Dunărea decât cu bacul? Noi, care nu am fost în stare să facem măcar un drum expres spre Bucureşti, darămite o autostradă sau un aeroport? Noi, care am închis toate fabricile şi am deschis marketuri la orice colţ de stradă? Noi, care combatem pesta porcină africană cu nişte preşuri aşternute pe străzi? Noi, care facem cu trenul până la Bucureşti mai mult decât cu avionul până la Madrid? Am putea măcar să-i credem pe chinezi, că, dacă ei ne spun „am văzut că aveţi multe terenuri nelucrate”, înseamnă că aşa este.
