Un prieten cu care nu mai vorbisem de vreo câţiva ani, din cauză de programe diferite la joburi şi alte alea, m-a sunat la un moment dat şi m-a întrebat: „Auzi, da’ noi suntem certaţi? Că eu nu mai ştiu...”. „Eu nu sunt certat cu tine, poate eşti tu cu mine şi nu mi-am dat seama”, i-am răspuns. A rămas că suntem ok şi apoi am continuat să ne vorbim, aproape la fel de rar ca înainte. Important a fost însă că nu eram certaţi.
Astăzi, la ora când scriu acest editorial, ultimul al „Vieţii libere” pe acest an, îmi dau seama că nu am nici cea mai mică idee dacă 2018 a fost un an bun sau unul rău. La fel ca în cazul apelului telefonic pomenit mai sus, poate ar trebui să întreb pe cineva cum a fost, „că eu nu ştiu”. Problema este însă pe cine întrebi, pentru că sunt absolut convins că răspunsul va fi ori alb, ori negru. Fără nicio nuanţă de gri. Poate că asta e marea noastră problemă, că nu mai avem griuri. Ne desparte, pe noi, ca societate, o falie parcă mai adâncă şi mai largă ca niciodată. Este o așa înverșunare în orice alegere pe care o facem, ca indivizi sau ca națiune, încât uităm, în combinația aceasta de trăiri contradictorii, că ar trebui să ne conducă rațiunea, nu sentimentalismul. Iar poate că, dacă ne-am aminti să luăm decizii după o analiză echilibrată, ceva mai cerebrală, și inimile noastre ar duce-o, pe urmă, mai bine.
Urmăriţi televiziunile private şi veţi vedea că, în funcţie de cum bate... interesul, anumite personaje sunt ori îngeri, ori demoni. Fără cale de mijloc, fără griuri. Urmăriţi declaraţiile politice; sunt de genul „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”. Urmăriţi războiul dintre palate: ceea ce la Cotroceni e alb, la Victoria e negru, şi invers. Amintiţi-vă cum, în Piaţa Victoriei, s-a ajuns la una dintre cele mai brutale reprimări ale unei manifestaţii din istoria post-decembristă a României. Doar mineriadele au fost mai violente. Se pare că nu mai ştim să dialogăm paşnic, civilizat, şi asta ne costă. Atât ca naţiune, cât şi ca oameni.
De la 1 ianuarie, vom conduce Europa, dar noi, din păcate, arătăm că nu ştim să ne conducem nici pe noi înşine. Iar asta, cum ar spune un alt prieten al meu, arată că „situaţia e gri”.
