O îndopăm cu gunoaie! Cum apare o groapă nouă pe trotuare, că-i surpare ori tasare - nici nu mai contează! - o alimentăm din plin cu gunoaie! Că-s PET-uri la juma’ de litru, că-s pahare de cafea sau doze goale de bere, că-s ambalaje sau resturi de mâncare, important este ajungă în groapă, nu la coşul de gunoi.
Le mânjim, le lovim cu picioarele şi cu pumnii, le scuipăm, le tapetăm cu gumă de mestecat… asta, desigur, când nu reuşim să le tăiem, spargem, vandalizăm sau - victorie! - să le smulgem cu totul de unde-s fixate şi să le zvârlim la pământ. Nici nu mai contează că-s refugiile din staţiile de transport public local, coşurile de gunoi nou-nouţe, băncile din parc, leagănele şi toboganele copiilor, afişele vreunui eveniment, scaunele din autobuz… E o fotografie nouă, spectaculoasă, care decorează adăpostul destinat călătorilor care aşteaptă autobuzul? Perfect! Trebuie să lipim iute peste ea un afiş, două, trebuie mâzgălită, umplută de flegme, murdărită în fel şi chip.
Ce-s măgăoaiele asta? A, viitoare automate de bilete de călătorie aşa cum am văzut pe la Cluj, Braşov sau mai colea, în Brăila! Păi nu se poate să rămână întregi până când vor fi puse în funcţiune! Folia de protecţie trebuie jupuită şi smulsă, pereţii murdăriţi, iar dacă reuşim să spargem monitorul suntem o forţă!
Sunt flori abia plantate pe vreun scuar? Un copăcel care se străduieşte să prindă rădăcini prin vreun spaţiu verde? Atunci trebuie musai rupte, smulse, călcate în picioare…
De ce toate acestea? DEGEABA! Desigur, mereu alţii sunt de vină, nişte golani şi derbedei pe care nu-i prinde nimeni! Nimeni nu răspunde! Iar tăcerea şi lipsa de reacţie a autorităţilor, a celor plătiţi să vadă, prindă şi sancţioneze toate aceste derapaje de la civilizaţie, bun-simţ şi normalitate se transformă într-o vinovată complicitate.
E trist. Nespus de trist şi de revoltător nu (doar) pentru că ne batem joc de bunuri cumpărate scump din banii noştri. E trist pentru că niciodată Galaţiul nu-i suficient de frumos, de bun, de curat, de ofertant. Nu se ridică niciodată la nivelul înalt al exigenţelor noastre. E oraş trist, oraş roşu, oraş prăfuit, oraş gri, oraş părăsit de speranţe şi de perspective. E oraşul pe care-l merităm. Sau "care-l merităm", ca să mă exprim pe înţelesul multora. Dar oare el, Galaţiul acesta mult-hulit, ne merită pe noi, gălăţenii?!
