Când ne luăm vieţile înapoi? Dar oraşul?

Evaluaţi acest articol
(23 voturi)

De la o zi la alta tot mai aglomerate îmi par autobuzele Transurb. Şi nu, călătorii nu sunt, în majoritate, salariaţi care se reîntorc la joburi, ci persoane de vârsta a treia. Pensionari care se duc sau se întorc de la cumpărături, care au plecat de acasă pentru a rezolva cine ştie ce treburi care nu mai suferă amânare. Sau care au ieşit pur şi simplu doar ca să scape din casele în care s-au simţit prizonieri fără vină. Ca aceia care, marţi dimineaţă, umpluseră aleea de la P-uri, uitând de acel metru şi jumate de distanţare socială.

"Pandemia asta!", murmura nemulţumită, sub masca din care îşi scosese nasul, ca să poată respira în voie, pensionara care s-a aşezat, ieri dimineaţă, lângă mine. Urcase în autobuz din staţia de la supermarketul de la Inelul de Rocadă. Da, acela unde o vânzătoare a fost confirmată cu coronavirus…

"Lasă, dom'le, că nu-i chiar aşa!", contrazic ferm adepţii teoriilor conspiraţioniste, iar alţii spun cu blazare "Scapă cine poate! Când Dumnezeu îţi dă zile, nici doctorii n-au ce-ţi face".

Nedrepte şi apăsătoare, aşa li s-au părut celor mai mulţi dintre vârstnici zilele în care nu aveau voie să iasă decât două ore meschine. Mi-au mărturisit-o chiar şi părinţii mei, care au aşteptat cu nerăbdare să se mai relaxeze restricţiile. Şi numără zilele rămase până pe 15 mai. Deşi nimeni nu ştie ce anume ne aşteaptă cu adevărat din 15 mai, iar bâlbele autorităţilor nu fac decât să amplifice confuzia şi teama. Bunăoară, după anunţata anulare a suspendării facilităţilor, am tot fost întrebaţi ce se întâmplă cu abonamentele de transport luate pe trei luni, pe care pensionarii n-au apucat să le folosească. Noroc că s-au suspendat la loc facilităţile…

E adevărat, cu toţii ne vrem vieţile obişnuite de dinainte de starea de urgenţă. Din păcate, pentru unii va fi greu, dacă nu imposibil. E vorba de cei care, din cauza COVID-19, au pierdut oameni dragi, şi-au pierdut locurile de muncă, afacerile, sursa de trai. Dar şi de cei care vor continua să lupte în linia întâi a frontului cu pandemia şi cu consecinţele ei economice, care se anunţă la fel de dramatice ca maladia în sine.

În toată această situaţie nebuloasă îmi revine în minte obsedant povestea tânărului care, testat pozitiv la coronavirus, dar fără simptome de boală, stă internat de şase săptămâni în spital. Mă întreb cu teamă câţi ca el ar putea sau am putea fi. Pe cine am putea îmbolnăvi fără a şti...

Şi în tot acest timp, îmi doresc să ştiu dacă şi când ne vom lua vieţile înapoi. Şi, dacă se poate, şi oraşul...

Citit 1656 ori Ultima modificare Miercuri, 06 Mai 2020 23:22

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.