Nu mai este nicio noutate că noţiunea de "surpriză" face parte din ADN-ul celor care ne conduc. Iarna îi ia pe edili prin surprindere, molimele vin pe nepusă masă, la fel şi mult aşteptata relaxare. Să trecem de la starea de urgenţă la starea de alertă pare a fi o chestiune mai complicată decât ar fi admis orice om cu scaun la cap, gândindu-se că, de pe 15 mai, românul abia aşteaptă să se relaxeze.
Ne relaxăm, dar nu prea ştim cum. Nici administrativ, nici legislativ, pentru că autorităţile s-au tot bâlbâit în ultimele zile să adopte o lege, să o treacă prin camerele parlamentare, să o facă operaţională în ziua şi la ora când va fi expirat starea de urgenţă. Vom putea face, fără restricţii, toate acele lucruri pe care ni le tot propovăduiesc la televizor? Vom putea circula mai liberi, fără stresul declaraţiei şi al explicaţiilor? Vom putea ieşi în parcuri? Se vor deschide terasele? Vom fi amendaţi, şi dacă da, pentru ce şi cu cât? Weekend-ul "eliberării" de sub jugul stării de urgenţă era, cu câteva ore înainte de expirarea acesteia, sub semnul întrebării, asta dacă ar fi fost să judecăm situaţia legal şi pur teoretic. În realitate, la firul ierbii, relaxarea a pus stăpânire pe societate cu mult înainte ca guvernanţii să finalizeze, administrativ, reglementarea stării de alertă, "sora mai blândă" a ceea ce am trăit în ultimele două luni. Mai ales după ce Curtea Constituţională a dat cu ciocanul în fruntea ordonanţei care prevedea amenzile astronomice pentru cei care nu stăteau în case şi nu îşi justificau, cu declaraţii valabile, deplasările urgente. Bătrânii au ieşit pe străzi la orice ore, lumea s-a înghesuit în autobuze, călcând în picioare ideea de "distanţare socială", s-au înmulţit vizitele şi reuniunile familiale, iar pentru mulţi, masca a devenit un accesoriu bun de purtat la încheietură, să fie acolo, în caz de ceva. Dincolo de bâlbâielile administrative care ar putea lăsa ţara, timp ce trei zile, într-o stare de semi-vid legislativ, oamenii se vor relaxa şi nimeni nu îi poate condamna. Izolarea şi distanţarea sunt cumplite, dar revenirea la normalitate nu trebuie să o facem precum flămânzii care au petrecut două luni cu pâine şi apă. Avem în faţă "ospăţul" unei noi libertăţi care ne-a fost interzisă pentru a salva vieţi şi a limita răspândirea molimei la o scară şi mai mare. Să nu uităm că ţine de noi, în continuare, oricât de multe libertăţi ne-ar fi permise, să arătăm că nu au fost zadarnice aceste luni în care omenirea a învăţat o nouă lecţie.
