Au trecut aproape cinci ani de când am pierdut-o pe mama. S-a întâmplat brusc, nedrept de rapid şi, printre toate suferinţele inimaginabile pe care boala le presupune, mama a trebuit să se confrunte şi cu furtul tuturor documentelor. Era internată la Spitalul Militar, mă condusese până la uşa exterioară a secţiei, iar în timpul respectiv, cât colega ei de salon era în toaletă, un individ s-a strecurat şi i-a furat de sub pernă portofelul şi telefonul. Telefonul furat a însemnat că, practic, mama nu a mai putut să ia legătura cu o parte dintre prietenii ei, iar pe mulţi dintre ei nici măcar nu am avut cum să-i anunţăm că s-a stins. Am făcut atunci sesizare la poliţie, existau şi camere, dar hoţul nu a fost prins, iar când, după moartea mamei, am fost întrebată dacă mai vreau să dau încă nu ştiu ce declaraţie, am spus că e prea târziu.
Bani prea mulţi nu avea în portofel, dar a rămas fără acte, ceea ce a însemnat să i se facă, în spital, fotografii pentru cartea de identitate, şi să facem demersuri pentru un nou card de sănătate. Funcţionarii din respectivele instituţii au fost oameni, au înţeles situaţia şi au făcut ceea ce depindea de ei. Cu toate acestea, cardul de sănătate, de exemplu, a sosit prin poştă după mai bine de două luni, când era prea târziu.
Cu puţin timp înainte de a ieşi la pensie, mamei, care era profesoară, i-a fost tăiat salariul cu 25 la sută (evident, măsura s-a aplicat tuturor bugetarilor). Deşi a acţionat statul în judecată, cu sprijinul sindicatului, câştigând procesul, tăierea aceea a însemnat o pensie mai mică, iar banii care i se datorau nu au ajuns la ea toţi odată, ci în rate. Nu a mai apucat să vadă decât prima rată. Celelalte au sosit, dar pentru ea era prea târziu.
Ieri, când am aflat că judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție au pus punct în dosarul ”Aviasan”, în care au fost anchetaţi, printre alții, fostul deputat Mihail Boldea și procurorul Costache Roșca, am avut exact acelaşi sentiment că deciziile vin cu o întârziere care le face aproape inutile. După 13 ani de la petrecerea faptelor, timp în care multe s-au şi prescris, şi șapte ani de judecată, dintre care patru petrecuți doar la Înalta Curte de Casație și Justiție, dosarul a fost finalizat cu multe achitări și cu pedepse suspendate de la executare. Şi am exact aceeaşi reacţie pe care am avut-o văzând cardul de sănătate al mamei în cutia poştală: prea puţin, prea târziu... Nu ar putea oare statul român, cu instituţiile sale, în frunte cu Justiţia, să facă în aşa fel încât să ni se facă dreptate cât încă nu e prea târziu?
