"O criză sanitară de proporţii", "o situaţie fără precedent", "o criză socio-umană", pandemia de COVID-19 ne-a cam lăsat pe noi, jurnaliştii, în pană de termeni şi sintagme pentru a o descrie. Din fericire pentru mine, fac parte din generaţia care nu se ascunde după cuvinte şi fraze sforăitoare. În consecinţă, nu am să mă ascund nici eu după cuvinte: măsurile anti-pandemie luate recent de Guvern sunt tardive, sau mai pe şleau sunt cam frecţie la picior de lemn, şi aia făcută târziu.
Obligativitatea purtării măştii în spaţiile aglomerate, indiferent dacă ele sunt în interior sau în exterior, ar fi trebuit să existe încă de la primele momente de relaxare, nu după câteva luni în care virusul s-a plimbat nestingherit, mâncând îngheţată la cornet şi floricele de porumb pe Faleză. Care Faleză, după cum ştiţi, a ajuns acum celebră în toată România, dar nu aşa cum ne doream noi, drept atracţie turistică, ci fiindcă premierul a dat-o, alături de vecina brăileană, drept exemplu de loc unde se transmite comunitar coronavirusul. Totul fiindcă oamenii nu sunt OAMENI.
Zilele trecute, urmăream pe internet un filmuleţ, făcut de o familie cu un copil mic, din statul New York, SUA. Ei bine, părinţii scoseseră copilul în parc şi, până s-au asigurat că nu vine nimeni, din nicio direcţie, pe niciuna dintre alei, niciunul nu şi-a scos masca. Din fericire, parcul fiind, la ora respectivă, pustiu, au putut să stea 20 de minute la aer fără mască, pe care însă şi-au pus-o când s-au îndreptat spre parcare, unde ar fi putut fi şi alte persoane. La noi, nici vorbă de aşa ceva, oriunde a fost spaţiu de promenadă, oamenii s-au bulucit, efectiv, s-au aşezat pe aceeaşi bancă, la nici doi centimetri unul de altul.
De multe ori, şi pe trotuare e greu să treci pe lângă cineva şi să menţii distanţa, dar poţi, măcar, să încerci. Nimeni nu este absurd, dar, dacă vrei să te protejezi, poţi face un efort. E greu, dar nu imposibil, să îi explici copilului cu vârsta sub cinci ani de ce trebuie să poarte mască, dar, odată ce a trecut de vârsta respectivă, ar trebui să înţeleagă că, printr-un gest neplăcut, dar care totuşi îi produce doar un disconfort minor, poate să le salveze viaţa bunicilor pe care îi iubeşte, care, cu siguranţă, îi fac toate mofturile şi îl copleşesc zi de zi cu dragoste şi cu atenţii. Iar responsabilitatea explicaţiilor şi a exemplului personal rămâne la părinţi. Nu e greu, când îţi iubeşti şi copiii, dar şi propriii părinţi.
