Cine trece orbul strada

Evaluaţi acest articol
(15 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Cu puţin timp înainte să reînceapă şcoala, continuă discuţiile despre copiii şi tinerii noştri, despre cum sunt ei educaţi, şi cine este principalul responsabil de această educaţie. Disperaţi, după luni de zile petrecute cu cei mici, dintre care mare parte între patru pereţi, părinţii au început să înţeleagă că misiunea dascălilor este, dacă nu imposibilă, atunci măcar foarte frustrantă. Parcă, dintr-odată, nu li se mai pare că vacanţa cadrelor didactice este atât de mare, nu?
Condiţiile din ultima parte a anului trecut au demonstrat clar că nu doar acumularea cunoştinţelor este mai dificilă online. Ceea ce învăţăm de la un dascăl merge dincolo de teoria unei materii, este vorba despre comportamente, despre lecţii de viaţă, despre puterea exemplului personal. Şi, da, poate nu toţi educatorii sunt perfecţi, dar din câţi sunt, e imposibil să nu-şi găsească modele învăţăceii. Pentru prima oară, în sistemul acesta hibrid - adică şi cu prezenţă fizică, şi virtuală - părinţii şi profesorii vor fi nevoiţi să lucreze efectiv împreună, pentru ca rezultatul să fie cel dorit. Acum s-a înţeles că e nevoie de cooperare în educaţie, că, până la urmă, doar împreună, şi părinţi, şi şcoală, şi comunitatea în ansamblul ei, avem vreo şansă de a ne educa aşa cum trebuie viitorul.
Aud tot mai des, mai ales de la reprezentanţii vârstei a treia, că nu mai sunt cei mici respectuoşi, educaţi, "cum trebuie" şi "la locul lor". Dar respectul tinerei generaţii nu mai este un dat, el trebuie câştigat. Copiii noştri au fost învăţaţi să fie contra, să pună întrebări, să ne provoace şi să ne testeze limitele. Aşa i-am învăţat noi, fie că suntem părinţi, unchi, bunici sau fraţi mai mari. Şi, dacă nu sunt educaţi cum ne-ar plăcea, este tot pentru că noi am rămas corigenţi la materia asta. Copiii nu se nasc învăţaţi, după cum nu se nasc nici răi. Iar unii ne surprind încă plăcut. Chiar ieri, la o trecere de pietoni din Micro 17, o fetiţă de vreo şapte ani, care tocmai traversa cu mama ei, s-a oprit să îl ajute să traverse pe un vârstnic orb, pentru care, deşi avea bastonul alb întins în faţă, şoferii nu prea opriseră până atunci. Mama se grăbea, dar şi-a privit copila mândră, cu un zâmbet care se vedea şi de sub mască. Am zâmbit şi eu, la gândul că, atâta timp cât se mai opreşte cineva să treacă un orb strada, poate n-o fi dracul atât de negru.

Citit 941 ori Ultima modificare Joi, 03 Septembrie 2020 18:01

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.