De câte ori o nenorocire ne zdruncină sufletele și mințile, cât încă mai numărăm morții și căutăm vinovații, autorităţile ne promit câte o reformă. O reformă a sistemului sanitar, o reformă a sistemului de educație, o reformă a administrației, o reformă a… orice. O revoluţie mereu anunţată cu trâmbițe și tobe, drept soluție salvatoare, dar care apoi se îneacă într-o lâncezeală cronică. Un soi de „Mircea, fă-te că lucrezi!”… până la următoarea nenorocire. Care loveşte cu tot atâta forţă şi ne aduce în punctul din care am plecat. Al unei reforme care nu mai vine.
„Sistemul sanitar are păcate vechi, de 30 de ani. Mai ieri am avut infecții nosocomiale, azi vorbim despre incendii și pandemie. Nu se știe ce altă grozăvie va veni peste noi mâine”, mărturisea deunăzi, ministrul Sănătăţii, Vlad Voiculescu. Modul acesta de gândire gen „mâine va fi mai rău” nu mi se pare păgubos, ci realist. Măcar nu ne îmbătăm cu apă chioară cu ideea că le avem pe toate. Ştiţi ce este pesimistul, un optimist bine informat.
E greu de spus cu ce anume ar trebui să înceapă reforma sistemului de sănătate. Poate cu construcţia pe bune, nu doar pe hârtie, a unor spitale noi şi decente. Că de cârpeala şi peticeala vechilor clădiri m-am cam săturat. Iertare, nu afirm că nu sunt necesare investiţiile cu bani europeni aflate acum în derulare la spitalele gălăţene, ci doar că nu rezolvă problema de bază. Nevoia de a avea un spital nou-nouţ. Poate acela promis între Galaţi şi Brăila… îl mai ţineţi minte?
O reformă ar putea începe şi cu modul în care sunt instruiţi, plătiţi şi preţuiţi oamenii spitalelor, de la paznici şi îngrijitori, infirmieri şi brancardieri, până la medici şi directori. Că degeaba pregătim cadre de top pentru spitalele altora! Şi degeaba avem medici buni dacă sunt epuizaţi de gărzi nesfârşite, dacă asistentele sunt prea puţine şi nevoite să facă maraton între saloane şi paturi. Şi niţică empatie bazată pe comunicare reală, cu bolnavul şi cu rudele lui, ar fi esenţială. Deşi o să-mi spuneţi că de unde timp pentru încurajat sau ţinut de mână pacientul, aşa cum am văzut în filme, când nu avem personal suficient ca să-i (a)ducă plosca ori să-i schimbe perfuzia…
O reformă ar putea începe cu modul în care sunt gestionaţi banii plătiţi de fiecare dintre noi pentru asigurări de sănătate. Pentru că nu ştim niciodată unde se duc şi în ce se transformă. Doar că nu-i regăsim în salonul în care e frig, în băile vechi şi în mâncarea de spital.
Dar esenţialul rămâne acelaşi: construim sau peticim? Un spital, un sistem, o viaţă!
