Imediat ce guvernul a modificat legea care interzice vânzarea de acţiuni la firmele de stat în următorii doi ani (o "dedicaţie" a fostei majorităţi parlamentare pentru viitorul executiv, votată anul trecut), au început să fie fluturate din nou lozinci gen "Nu ne vindem ţara", ca acum 30 de ani. Chiar dacă guvernanţii au explicat că vizează vânzarea pe bursă a unor pachete mici de acţiuni, cu scopul de a finanţa activitatea respectivelor firme, opozanţii îşi fâlfâie în continuare discursul naţionalist, fără să aibă niciun fel de dovadă că se intenţionază vânzarea integrală a unor "perle ale coroanei", precum Hidroelectrica, Romgaz, CEC, Nuclearelectrica sau Tarom. Iar spiritele s-au încins repede, pentru că lumea a uitat vânzările făcute de actualii acuzatori, printre care, alături de Petrom şi multe rafinării, se află şi Combinatul Siderurgic de la Galaţi.
Bineînţeles, fiecare privatizare în parte a avut specificul ei. În cazul Galaţiului, vânzarea era chiar necesară, pentru că drumul pe care apucase Sidexul, supt intensiv de căpuşele autohtone transpartinice, era unul falimentar, care ar fi adus în pragul colapsului un oraş întreg. Sigur, rămân de discutat preţul, clauzele secrete şi multe altele, dar privatizarea în sine poate fi privită ca o soluţie socială.
Revenind la vânzarea unor acţiuni la bursă, această soluţie este chiar una modernă, utilizată de toate marile economii ale lumii. Inclusiv gigantul saudit Aramco a scos recent acţiuni pe bursă, mai mult ca să se fălească, pentru că nu cred că avea nevoie de bani.
Evident, rămâne de văzut dacă banii rezultaţi vor ajunge în capitalizarea companiilor şi nu vor fi destinaţi acoperirii unor cheltuieli bugetare (au fost cazuri recente, realizate chiar de actualii acuzatori, când profiturile firmelor strategice au fost "confiscate" pentru a finanţa cheltuieli artificiale, gen pensii speciale), situaţie în care vânzarea nu va avea efecte benefice.
Dincolo de disputele politicianiste, rămâne de neînţeles furia populară împotriva vânzării acestor pachete minoritare de acţiuni. În perioada lui Nicu Văcăroiu era cumva logică, pentru că abia ieşisem dintr-un comunism care proslăvea averea poporului, nu aveam bursă, nu cunoşteam mecanismele economiei de piaţă, eram, practic, vorba lui Brâncuşi, săraci şi proşti. Acum, însă, 30 de ani mai târziu, când avem la îndemână toate instrumentele care ne lipseau atunci, dacă mergi pe aceeaşi linie nu faci decât să confirmi continuarea spuselor geniului din Hobiţa: suntem şi mai săraci, şi mai proşti.
