Ce poţi să faci când la doi metri de tine un om îngenunchează în mijlocul liniei de cale ferată şi îşi pune capul pe şină înaintea trenului care vine în viteză? Să-l trimiţi la origini în ultimele secunde de viaţă, fiindcă dobitocul ţi-a stricat vacanţa, digestia şi cheful!
Şi să suni gunoierii să vină urgent ca să-i adune cu aspiratorul creierii împrăştiaţi şi trupul sfârtecat de tren. Te revoltă, desigur, gestul! Că te ţine pe loc, în gară, o oră întreagă, până-i adună grămadă în sac bucăţile sfârtecate. Sinucigaş nenorocit! Putea să se sinucidă şi el estetic, elegant, undeva în pustie, nu în public, sub ochii tăi şi în vacanţa ta de consilier al ministrului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei.
Nu, nu e cazul să mă trimiteţi la psihiatru, deşi scriind lucrurile astea îmi vine să mă duc singură să mă autodenunţ la Mărcuţa ori la Socola. La Găneşti nu, fiindcă ştiu că nu mai au locuri libere nici la secţia „câte doi în pat”!
Înainte de a căuta urgent o cămaşă de forţă pe măsura mea, subliniez că începutul de material nu e decât o relatare a ceea ce s-a discutat la ceas de seară pe Realitatea Tv.
Eroul? Mirel Axinte, consilierul ministrului Sebastian Lăzăroiu, care a avut nefericita experienţă să asiste, în timpul vacanţei, în gara de la Predeal, la gestul sinucigaş. Şi să scrie ce v-am zis eu la început pe blogul personal.
Ascultam terifianta discuţie de la televizor, scuzele de circumstanţă ale omului… dacă i se poate spune aşa - care îl sfătuieşte, îl consiliază pe ministrul Protecţiei Sociale. Mi se ridicase părul în cap citind şi ascultând opinia consilierului care oscila între pedepsirea – amendă, arestare şi bătaie – a sinucigaşilor publici şi amenajarea unor locuri speciale pentru treaba asta.
Pe Antena 3, ministrul consiliat de Axinte zice că n-o să-i ceară consilierului său blogger să se sinucidă pentru nişte impresii scrise la cald! Că n-are rost!
În decembrie anul trecut, un om s-a aruncat de la balconul Parlamentului, spre oroarea/stupoarea aleşilor. A scăpat cu viaţă. Au venit apoi femeile de serviciu să spele cu mopul sângele de pe jos.
Nu ştiu cu ce s-a schimbat de atunci viaţa lui Adrian Sobaru, bărbatul care a recurs la gestul disperat, dar ştiu că în viaţa noastră şi în politica şi atitudinea aleşilor nu s-a schimbat (mai) nimic. Iată acum, o opinie interesantă: amenajarea unui loc special unde să-şi pună capăt zilelor disperaţii de soartă, oamenii ajunşi la capătul puterilor, năpăstuiţii, datornicii.
Sună ca în filmul „Temniţa roşie”, în care familiei condamnatului la moarte i se cere să plătească preţul glonţului folosit. Îmi şi imaginez un loc discret, special amenajat, după ideea consilierului ministrului Familiei, în care sinucigaşul vine frumos, plăteşte taxă la intrare, semnează declaraţie pe propria răspundere că nu are pretenţii să fie salvat sau ajutat în caz că nu „reuşeşte” din prima, achită eventual o taxă de curăţenie şi… rezolvă problema!
Crunt! În copilărie am fost învăţată că sinuciderea este ultimul şi supremul act de curaj al laşilor. Iată, acum, mi-a fost dat să aflu că nepăsarea este supremul act de ucidere a speranţei.
