Este o naivitate să crezi în libertatea primarilor de a asigura, sau nu, după „renumeraţie” şi buget, subvenţia la energia termică, pe care Guvernul vrea să o elimine.
Este o naivitate, în primul rând, să mai crezi că autorităţile publice locale din România încă mai au libertatea de a decide ce şi cum, în propria ogradă. Şi asta fiindcă povestea cu descentralizarea administraţiei publice este mai incredibilă decât cea cu peştişorul de aur.
Căci mai iute crede un primar că ar putea să prindă un peştişor de aur, decât că Guvernul i-ar lua de pe cap vreuna dintre responsabilităţile bugetare. Sigur, toate responsabilităţile care le-au fost acordate, în ultimii 20 de ani, primăriilor au explicaţii.
Şi, în general, sunt corecte. Că primarul trebuie să răspundă şi de câte băncuţe de lemn se află într-o şcoală, dar şi de câte paturi curate se află într-un spital, dar şi de câtă grijă i se poartă unei persoane bolnave.
Însă, de la deciziile şi responsabilităţile de bun simţ acordate primăriilor şi până la misiunea de a scoate bani din piatră seacă este cale lungă. Iar în ultimul timp, deciziile Guvernului seamănă tare bine cu sistemul în care, dacă vezi că măgarul (iertată să-mi fie comparaţia) cară tot ce i s-a pus în spinare, îi mai arunci încă un balot.
În timp ce, peste tot, conducătorii de la Centru se bat cu pumnul în piept şi ţipă că cele mai importante decizii se iau la nivel local, „pâinea şi cuţitul” tot pe masa de la Bucureşti stau. Sigur, este foarte frumos să declari că primarii au libertatea de a asigura – dacă doresc! – în continuare, subvenţiile la căldură.
Auzi, dacă doresc! Păi, ce primar aflat la doar câteva luni de anul electoral nu ar fi dispus să arunce cu bani în propriul electorat? Dar ce spun eu să subvenţioneze? Mai bine să le plătească tuturor, integral, facturile la încălzire.
Este evident – chiar şi excluzând justificarea electorală – că primarii şi-ar dori să îşi ajute cetăţenii. Ca aceştia să fie mulţumiţi. Şi calmi. Să nu mai asalteze primăria cu scrisori, cereri, solicitări, plângeri, petiţii şi alte asemenea. Cum să reuşeşti, însă, într-un an de criză – în care cheltuieli „simple”, de funcţionare (lumina pe străzi, curăţenia etc) nu mai pot fi asigurate – să găseşti fonduri în plus, pentru responsabilităţi în plus, este o provocare căreia cu greu i se poate da curs!
În plus, din păcate, dorinţa unui primar – de a-şi mulţumi cetăţenii – nu este întotdeauna aceeaşi cu cea a consilierilor locali. Iar o astfel de disonanţă între executivul şi legislativul local ia amploare în apropierea alegerilor locale.
Cum, după fiecare alegeri, există un câştigător şi un perdant, înainte de scrutin vor exista lupte între adversari. Iar dacă miza luptei este suficient de mare, atunci deciziile luate în plan local nu mai au nicio legătură cu libertatea şi autonomia locală. Ci cu calcule meschine, în care tremurul electoratului, pe lângă calorifere, înfierbântă socotelile electorale ale candidaţilor.
Tare îmi este frică să nu care cumva aleşii noştri să ia de bune declaraţiile de la Centru cu privire la „libertatea” pe care ar avea-o primarii, de a asigura sau nu subvenţiile la energia termică.
Teamă îmi este nu atât de deciziile primarului, cât de libertăţile pe care ceilalţi membri ai administraţiei locale ar putea crede că le au. Căci libertatea de a promite bani, fără să îi ai, este la fel de periculoasă cu acea de a-ţi lăsa oamenii să moară efectiv de foame…
