Prea de auzim de nenorociri care ar fi putut fi prevenite. Care ar fi avut gradul lor de previzibilitate și care, cu o competentă și fermă intervenție, ar fi putut să nu existe și să nu afecteze oameni, lucruri, vieți, destine. Mereu ne ascundem în spatele factorului neprevăzut, care face diferența între ”trebuia să” și ”așa a fost să fie”.
Se rup copacii, se inundă străzile, se surpă blocurile, oameni sunt în pericol să își piardă agoniseala sau să fie puși în momente nu tocmai potrivite ale vieții să o ia de la capăt cu eforturi mari, pentru că posibilitățile lor de a preîntâmpina niște situații se limitează la un număr de telefon sau la o coală de hârtie pe care să își scrie nemulțumirile și să ceară ajutor. Uneori primesc explicații expeditive, alteori promisiuni care sunt onorate după noroc sau după cum poate fiecare să își dubleze demersurile, alteori nu mai apucă nici să vadă vreo soluție, că alte voințe, mai presus de cele omenești, își arată forța. În ultimele zile am văzut în oraș (a câta oară?) rezultatele neputinței și disperării unei administrații depășite de vreme și de vremuri. De parcă acum ar fi întâmpinat prima dată problema vegetației efectiv scăpată de sub control, de parcă arborii periculoși, mulți uscați, ar fi ieșit din pământ săptămâna trecută, mulți gălățeni care au bătut zadarnic, de ani de zile, la porțile gospodarilor orașului, s-au trezit din nou în necaz. Că ori fi fost mai mulți care au preferat, poate a lehamite, să își trăiască în anonimat frustrarea de a se lovi din nou de implacabila ”avem în atenție problema dumneavoastră”, nu știm. Dar cei care s-au ridicat, iar, revoltați de absurdul situațiilor în care nu îi pune doar natura sunt exemplul viu că circuitul relației cetățean- instituție sau firmă edilitară nu funcționează cum trebuie. Ci cu hopuri și la noroc, iar unde acesta din urmă nu binevoiește să apară, se merge și pe premiza ”mai bine mai târziu decât niciodată”. Din păcate, mai târziu poate fi prea târziu acolo unde situația nu se tranșează cu o drujbă. Prea târziu și sfidător să se vadă cum alte companii edilitare caută soluții să se spele pe mâini, aruncând unele în capul altora proverbialul motan îngrășat cu șiruri întregi de incompetențe și treburi făcute de mântuială. Blocuri întregi, străzi proaspăt reabilitate pe bani mulți, se duc în pământ și nimeni nu se consideră responsabil. Acolo locuiesc oameni. Acolo diferența o face tot grupul, pentru că șansa ca statul să îi ajute și să își recunoască vina, sunt practic inexistente. Dar dacă au ghinionul de a fi parte dintr-un grup sărac și nu au cu cine trage la căruță să iasă din mocirlă, îi mănâncă lupul. Acela pe care vânătorul la care au tot strigat, cu anii, a promis că îl împușcă.
