Se tot spune că cei 50 de ani de comunism ne-au atrofiat simțul proprietății, că, parțial, acest handicap colectiv este de vină pentru modul în care (nu) ne dezvoltăm în perioada, de-acum foarte lungă, care a trecut de la Revoluție. Din ce văd în jurul meu, ne-am recuperat respectul pentru proprietate doar în măsura în care aceasta este privată și numai sub amenințarea cu forța sau legea, în funcție de nivelul de educație și de discernământ. Lucrurile sunt însă foarte diferite când vine vorba despre o proprietate publică, fie că ea se referă la infrastructura de transport sau la construcțiile și amenajările din interiorul orașelor, din spațiile de agrement îngrijite la nivel județean ori la natură, la mediul înconjurător, care, practic, este al nostru, al tuturor. Există oameni, puțini, e drept, cărora le pasă, dar cei mai mulți tratează proprietatea publică exact ca pe terenul nimănui. De aceea s-au uscat aproape toate plantele cumpărate din bani publici, adică ai noștri, și plantate, prin munca unor oameni plătiți tot din fonduri publice, în parcul de la Parfumul Teilor. De aceea se usucă văzând cu ochii iarba de pe marginea ambelor sensuri de mers ale bulevardului Siderurgiștilor, pe care nimeni nu s-a obosit să o ude, fiindcă șantierul de acolo nu e terminat. De aceea Faleza Inferioară, pe bucata de spațiu verde chiar de pe malul fluviului, este plină de deșeuri. Dacă pe promenada asfaltată există coșuri de gunoi și acestea sunt și golite, iar terenul de până la taluz este curățat, între pista de biciclete și mal, în jungla de vegetație crescută după ploi, nu mai intră nimeni să curețe, ci doar dintre cei care murdăresc, fără să se gândească la mizeria pe care o vor găsi tot acolo la următoarea lor descindere. Să mai vorbim despre canapelele din autobuzele noi, despre automatele de bilete din stații făcute praf de vreun cetățean turmentat și supărat pe viață? Toate acestea sunt proprietatea orașului, adică, a noastră. Din banii noștri se fac toate, noi plătim pentru întreținerea lor, inclusiv angajații serviciilor publice sau ai companiilor din subordinea autorităților publice, care ar trebui să facă niște lucruri și nu le fac, își fură singuri căciula. Dacă e vorba de casa lui, nimeni nu lasă deșeuri aiurea, nu uită apa curgând la robinete sau becurile aprinse în plină zi. Când la mijloc sunt banii publici, unul nu se gândește să sesizeze Primăria că au rămas luminile aprinse, prea puțini opresc țâșnitorile după ce au băut apă, nimeni nu le atrage atenția celor care călătoresc fraudulos. Până nu (ne) schimbăm atitudinea asta, bine n-o să fie!
Disprețul pentru banii publici Scris de Anca Spânu
