Pentru ei, fiecare zi e o nouă provocare în lupta cu viața. Supraviețuirea e cuvântul cheie, care le definește existența. Sunt ocoliți, pentru că paria societății nu are loc, decât, nu-i așa, la margine. La o margine virtuală, pentru că de realitatea a ceea ce numim "oamenii străzii" ne lovim în plin centru social, economic, administrativ.
Îi evităm în preajma centrelor comerciale, a zonelor aglomerate, de plimbare, pe lângă restaurant, fast-food-uri, la porțile bisericilor sau în cimitire. Lumea lor este peste tot și nicăieri, mânați fiind de o frustrare vindicativă față de ceea ce societatea i-a forțat să devină. Niște proscriși, care prin voia sorții uneori, a lor în alte cazuri sau pur și simplu victime ale unor împrejurări ori legi strâmbe și deficitare, își cer și ei dreptul la existență, luptând pentru ceva de mâncare, un acoperiș improvizat deasupra capului sau ceva de îmbrăcat. O fac în maniere desfidate de noi, "cei normali" într-o societate care naște și crește astfel de semeni. Străzile sunt pline de orfani ajunși adulți și pentru care statul a putut se ofere doar două variante majore: strada și/sau perspectiva pușcăriei.
Îl cheamă Mihai Gabriel și este unul dintre acești semeni. Are 22 de ani și face parte din mulți, prea mulți așa-zis oameni ai străzii din Țiglina. Nu îi place să fie pe străzi, dar nu prea are de ales. A crescut într-un orfelinat din care a trebuit să plece la 18 ani, după ce a terminat un liceu. A ajuns în stradă, iar de atunci viața lui e o luptă surdă într-un cerc vicios al neputințelor. Nu are unde sta, nu are buletin, deci nu are loc de muncă. Nu are loc de muncă, deci nu are bani, nu își poate găsi o casă, un locșor unde să se poată retrage la sfârșitul unei zile cu sentimentul că viața nu trece pe lângă el fără rost. Vechiul Centru de Transfuzii a ajuns, la fel ca pentru mulți alții, căminul unde noaptea se retrage ca să doarmă. În frig, mizerie, fără apă și curent electric. Ar vrea să muncească mai mult decât mici comisioane, dar nu are calificare și nimeni nu îi dă credit să îl învețe. Nu vrea să fie unul dintre mulții confrați de stradă pentru care "acasă" înseamnă senzația pe care ți-o dau punga de aurolac și o cutie de carton cu care să te acoperi când vine noaptea. Vrea doar o șansă adevărată, mai mult decât un colț de pâine și o țigară, din care să poată trage speranță că și pentru el viața înseamnă un dar. Ultima lui onomastică a fost, la fel ca cele din anii din urmă, una tristă. Nimeni nu i-a zis "La mulți ani!", nu a avut cu cine să bea o bere așa, de sărbătoare. El face parte din tagma proscrișilor în care va rămâne atâta timp cât conceptul de "protecție socială" se va opri în gardul unui orfelinat unde ai ajuns pentru că nu te-au vrut părinții.
