Am respect pentru profesia de magistrat și pentru cei care o fac cu cinste și convingere. Pentru că sunt și astfel de oameni. Consider că e nevoie de reale aptitudini să te pui în serviciul comunității și pentru fiecare om și situație să croiești o mică lege care să (re)stabilească un echilibru.
Răspunderea trebuie să fie direct proporțională cu știința e care magistratul o pune în fiecare decizie, lipsa acesteia având puterea să clatine nu doar întregul demers, dar și să arunce, la scară mare, o pată imposibil de înlăturat de pe obrazul întregului sistem.
S-a tot bătut monedă pe cât merită și dacă merită magistrații. Pensii, salarii, beneficii excepții și altele. Au fost avansate, drept argumente contra, vârste incredibil de tinere la care judecătorii și procurorii se pot retrage, cu pensii de neimaginat pentru angajații de rând, din oricare altă ramură.
Inechitatea care reiese din acest context este greu de contrazis. Contraargumentele ar trebui să fie indestructibile și să reiasă taman din ceea ce magistrații susțin că le conferă drepturile de care țin cu dinții: calitatea muncii în serviciul public, adică fix ce iese de pe mâna lor să fie în slujba omului, să îl apere, să îi facă dreptate, să restabilească ordinea socială etc.
Numai că situații cu iz evident de derapaj, care sfidează logica, firescul și în multe cazuri chiar legile se petrec neînțeles de des. Uneori, consecințele unor acte de justiție sunt extrem de grave și imposibil de reparat. E drept că fiecare caz are particularitățile lui, dar legile instituie un cadru general destul de permisiv, astfel încât măsurile și soluțiile referitoare la situații similare să nu fie prea diferite. De aceea, pentru oameni este greu să înțeleagă de ce, spre exemplu, un șofer care a comis un accident mortal eventual cu mai multe victime, este judecat în libertate, iar un altul ajunge după gratii pentru abateri de pe urma cărora nu a suferit nimeni. Sau, cum au dat ”exemplu” judecătorii tecuceni care, acum două zile, au lăsat în libertate un bărbat despre care chiar ei au considerat, anterior, că este periculos.
Într-un context fierbinte precum cel al violenței domestice, în care chestiunea agresiunilor asupra femeilor a devenit un fel de laimotiv al unor exerciții de imagine instituțională și politică, magistrații își permit să mai pună câte un pai pe foc. Cum altfel decât lăsând în libertate, sub prerogativa de a face din fiecare caz câte o mică lege, un om prezumat pericol social și care prezintă un risc ridicat să comită un act și mai grav decât o amenințare sau o palmă. Recidive după acte de clemență greu de înțeles s-au tot văzut: hoți au devenit criminali, bătăuși s-au transformat în traficanți de carne vie, iar mici țepari au ajuns escroci cu ”ștaif”. Toate cu girul acelora care reclamă drepturi pe care societatea, beneficiară generală a serviciului public, nu le poate înțelege și nici accepta câtă vreme serviciul public e o chestiune care împovărează, dar nu oferă niciun fel e de garanție.
