La sfârșitul anilor '90, Galațiul era un oraș important pentru economia națională. Aveam combinatul, aveam șantierul, aveam fabrici de elice navale, de echipamente hidraulice, de sârmă, cuie și lanțuri, de textile și de multe altele. În prezent, oricât ne-am bate cu pumnul în piept, am ajuns să fim doar un oraș oarecare în regiunea de sud-est a României. Mehidul, care făcea echipamente hidraulice pentru tractoarele produse la Brașov, este moloz și gunoaie, întreprinderea de sârmă, cuie și lanțuri s-a transformat în Trefo și s-a mutat la Brăila, pe terenul fostei fabrici de elice Elnav se fac acum containere. O altă întreprindere de pe orizontala industriei navale (Menarom) a cunoscut insolvența, reorganizarea și reducerile de personal, iar în fostele sale hale lucrează acum și alte firme, combinatul încearcă să se eficientizeze la maximum și să devină „verde”, ajungând să aibă la un moment dat, nu foarte îndepărtat, mai puțini salariați decât cei care lucrau în piețe și firmele conexe.
Am pierdut atât de multe în ultimii ani fără să punem nimic înapoi, încât ne dorim (uneori, cu disperare) să redevenim un județ care contează, cu o economie care să producă, nu care să trăiască din videochat, comerț, închirieri, pariuri și săli de jocuri.
Scriam zilele trecute că Galațiul a „reușit” să urce în topul național al județelor cu cel mai mare număr de șomeri, până pe locul trei, doar Doljul și municipiul București având mai mulți decât noi. Avem peste 10.000 de șomeri înregistrați oficial la AJOFM, la care se adaugă alte mii de șomeri „neoficiali”. Pentru toți aceștia, oficial, există doar vreo două sute și ceva de locuri de muncă, cele mai multe pentru necalificați și operatori call-center.
De asemenea, cu o rată a șomajului de 5,65 la sută, suntem pe locul patru național. Hai să spunem altfel: 56,5 la mie! Scriam, în noiembrie anul trecut, că „pentru COVID-19, la o rată de peste 6 la mie am trecut în scenariul roșu, s-au blocat spitalele și, pe alocuri, sectoare întregi din economie. Pentru șomaj, la 57,3 la mie (cât era atunci), nu s-a întâmplat nimic, nu s-a făcut nicio celulă de criză la nivelul autorităților locale, nu s-au implicat miniștri și parlamentari, nu s-a dat cod roșu, nici alertă, nimic. Nu s-a decretat o pandemie a sărăciei, deși ea, practic, există”.
Singurul lucru care s-a schimbat de atunci este că am reușit să urcăm într-un top național. Din păcate, am nimerit topul greșit, pe cel al șomajului!
Poate că autoritățile locale ar trebui să înceapă să se îngrijoreze cu adevărat că ne moare județul și nu facem nimic să-l ținem în viață.
