Galaţiul avea, ieri-dimineaţă, circa 1.000 de cetăţeni în plus. Atâţia refugiaţi ucraineni rămăseseră în oraşul nostru, alţii preferând să ne folosească drept punct de tranzit către alte zări, fără îndoială mai sigure, mai îndepărtate de graniţă, de război, de ruşi. Numai în 24 de ore, trecuseră graniţa pe la Galaţi 3.200 de refugiaţi. După şocul iniţial al strămutării, mulţi dintre cei care rămân aici încearcă să îşi continue viaţa, se duc la cumpărături, se familiarizează cu oraşul. Îi auzim vorbind în jurul nostru, unora le vedem maşinile prin oraş, îi privim cu o curiozitate legitimă sau cu milă, dar, unii dintre noi, cu iritare. Să nu uităm, însă, că sunt oameni, dincolo şi înainte de orice. Oameni care îşi doresc o viaţă liniştită şi demnă, care nu au nicio vină pentru războiul care le sfâşie acum ţara, după cum nu au vină nici pentru modul în care sunt tratate minorităţile naţionale în Ucraina - un subiect pe care îl tot văd rostogolit prin reţelele de socializare şi care denotă, înainte de orice, o lipsă elementară de înţelegere a istoriei şi a implicaţiilor sale pe termen lung. Aşa cum germanii de astăzi, care s-au adunat să protesteze, la ei acasă, faţă de invadarea Ucrainei, nu au nicio vină pentru ceea ce a făcut armata germană sau SS-ul, conduse de Hitler, în Al Doilea Război Mondial, tot aşa nici ucrainenii care fug acum cu copiii de mână nu au vreo vină legată de consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov. Până la urmă, vina pentru cum sunt tratate minorităţile româneşti din alte state este în egală măsură a guvernelor României, care, în cele peste trei decenii trecute de la Revoluţie, nu au reuşit să le apere în mod eficient interesele.
Dincolo de asta, românii din Ucraina, studenţi în România, au fost printre primii voluntari care s-au oferit să îşi ajute conaţionalii, suferind, evident, alături de ei, fiindcă familiile, fraţii şi părinţii lor sunt în exact aceeaşi situaţie. Nu e niciun mister la mijloc, dacă trăieşti într-o ţară, indiferent care este aceea, devii mai sensibil la soarta vecinilor de pe stradă, chiar dacă nu sunteţi de aceeaşi etnie. Hai să ne gândim puţin cum ne-am dori să fie trataţi ai noştri, plecaţi pe unde sunt ei, cum ne-am dori să fim trataţi noi, dacă, Doamne fereşte, ne vine rândul într-o zi să ne refugiem pe la vecini.
Haideţi să facem în aşa fel încât generozitatea incredibilă a majorităţii românilor simpli, care au pus mână de la mână să le ofere ajutor semenilor loviţi de război, să nu fie umbrită de ura unora care, la aşa pericol, s-ar ascunde într-o gaură de şoarece.
