Mii de gălățeni, printre care și multe familii cu copii, au luat cu asalt muzeele gălățene sâmbătă seară, demonstrând nu doar că pandemia ne-a lăsat pe toți dornici de ieșiri, imposibile în ultimii doi ani, ci și că oamenii își doresc interacțiune cu artiștii. În plus, ceea ce ar fi util, deși este greu de obținut, fiindcă angajații muzeelor sunt, și ei, bugetari, gălățenii și-ar dori ca programul instituțiilor de cultură să nu fie identic cu al lor. Practic, dacă un eveniment are loc în timpul săptămânii, înainte de ora 18,00, în oricare instituție culturală din oraș, pot participa doar persoanele care sunt deja la pensie sau cei fără ocupație, deși este greu de crezut că în acest din urmă caz i-ar mai arde omului de lansări de carte sau ateliere de lucru.
Evident, lucrul în weekend și în afara orelor tipice de program presupune niște complicații de ordin financiar, fiindcă oamenii trebuie plătiți dublu sau recompensaţi cu zile libere, lucru nu mereu uşor de realizat. Teatrele, de exemplu, sunt libere lunea, la fel şi muzeele, de regulă, dar în unele sectoare, cum sunt grădinile zoologice, animalele trebuie hrănite și adăpate zilnic, iar în cele botanice se udă frecvent, mai ales pe secetă.
Un lucru este însă clar, dacă vor vizitatori, muzeele trebuie să iasă din tipicul expozițiilor clasice, apropiindu-se de public, mai ales de cel tânăr. Soluţii sunt, dar trebuie să se şi dorească. Se pot pune coduri QR cu explicații despre exponate, astfel încât orice utilizator de smartphone să le poată "citi" cu telefonul sau folosi experienţele imersive de tip realitate virtuală pentru a-i determina pe oameni să "trăiască" trecutul, aşa cum deja se încearcă la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Se poate permanentiza ideea de atelier de lucru, astfel încât publicul să poate vedea în direct o demonstraţie de proces creator, măcar o dată pe lună. Toate reţetele succesului din Noaptea Muzeelor pot fi aplicate şi în afara ei, gratuitatea nefiind singurul motiv pentru care evenimentul are atâta ecou la public.
Singurul lucru care încă nu-şi găseşte soluţionare la Galaţi pare să fie folosirea în scop turistic a Dunării, care, la momentul actual, a fost transformată şi ea într-un exponat static de muzeu. Cum Dumnezeu a putut Timişoara să ia ambarcaţiuni de la un fabricant din Galaţi, ba chiar şi un comandant de navă tot de la noi, reuşind să facă transport public local pe Bega, iar noi nu suntem în stare să plimbăm oamenii de la Trecere Bac la Şantierul Naval şi înapoi, cu staţii din loc în loc, să se poată admira sculpturile în metal?
