Armata, militarii, tehnica de luptă, avioanele, rachetele, dronele, atacurile, punctele strategice. Sunt doar câteva dintre cuvintele care, de la izbucnirea războiului din Ucraina, au devenit parte şi din cotidianul nostru. Alături de refugiaţi şi dramele lor. Ne-am obişnuit repede să citim câte sute de oameni ne intră zilnic în judeţ, prin punctele de trecere a frontierei. Ne-am obişnuit şi să-i auzim vorbind la cumpărături, să ne întâlnim cu ei în cartier, când îşi plimbă copiii şi/sau câinii. Uităm, poate, câte-o fracţiune de secundă, de ce au ajuns la noi, pe aleile dintre blocuri. Zilele trecute, cineva îmi spunea că a plâns, văzând copiii că se jucau de-a refugiaţii în faţa blocului. Exact ca atunci când, în anii trecuţi, copiii născuţi în pandemie încercau să se dezinfecteze pe mâini de la orice recipient care semăna cu unul conţinând dezinfectant.
De Ziua Armatei Române, copiii din Galaţi au putut vedea o parte din tehnica de luptă a militarilor români, fiind foarte entuziasmaţi să afle mai multe despre arme. O reacţie absolut naturală, în orice timpuri, dar mai ales în unele în care armele nu sunt doar o realitate virtuală din cel mai recent şi la modă joc pe computer. Cei mici îi admiră pe militari, ceea ce este perfect normal, îşi doresc să ajungă ca ei şi profită de moment pentru a pune, la propriu, mâna pe arme.
Pentru noi, cei din generaţia care nu credea că va apuca vreun război, dar a trebuit să facă faţă ameninţării teroriste şi iată, unui conflict armat văzut aproape în direct la televizor, uşurința cu care cei mici descriu armele şi impactul lor letal este cel puţin surprinzătoare. Nu ne-am obişnuit cu realitatea că armele fac parte din cotidianul vecinilor noştri ucraineni, care au şi ei unii militari aproape copii. Rememorez şocul pe care l-am avut în Bruxelles, după atacurile teroriste de la aeroport, când tot oraşul era patrulat de militari cu armele automate la vedere, precum şi sentimentul neplăcut pe care mi-l dădeau armele purtate pe stradă de cetăţenii anumitor state din SUA.
Bucuria că, încă, în România nu trebuie să trăim cu frica aceasta s-a transformat în teama pentru un viitor incert, în cel mai bun caz. Deja, în anumite state europene, precum Lituania şi Suedia, prima agresiune a Rusiei în Ucraina a dus la reinstaurarea stagiului militar obligatoriu. Popularitatea recrutării şi a serviciului militar obligatoriu este în creştere, în unele state UE, faţă de începutul anilor 2000.
În atari condiţii, nu cumva copiii entuziasmaţi astăzi de arme la Ziua Armatei vor deveni recruţii fără voie de mâine?
