"Capra trage vânturi și oaia trage rușinea", știu vorba asta din copilărie și-mi amintesc și acum cât de tare am roșit la față când am auzit-o prima oară. Tâlcul vorbelor e lesne de înțeles: unul greșește, altul suportă consecințele. Sau, mai grav, celui considerat mai slab ori nevolnic i se pun în cârcă toate relele de care altul e vinovat. În postura oii rușinate de nerușinarea caprei mă simt adesea, când primesc sesizări din partea oamenilor care au ajuns la capătul răbdării și scriu ori sună la ziar să reclame prin ce trec.
"Îmi pare nespus de rău pentru ce vi s-a întâmplat", le spun adesea oamenilor și nu sunt doar vorbe de complezență. Știu că nu e vina mea pentru că o lucrare pe care am anunțat-o în ziar, pe baza unor informații oficiale și entuziaste, transmise de instituția responsabilă, nu se execută corect și la timp, așa cum ar fi normal într-o lume civilizată. Că începe azi și se termină Dumnezeu știe când! Că mereu și mereu apar "situații neprevăzute", pentru că proiectele sunt făcute superficial și "cârpite" din mers. Că se deschid câte trei-patru șantiere prin cartier și-apoi înțepenesc pentru că rămâne constructorul fără muncitori... Ori că nu mai știe cum să-i împartă pe câte lucrări a antamat. Sau că șefilor de șantier și muncitorilor nu le pasă cum mai pot ieși din curți gălățenii care locuiesc pe străzi scufundate în mocirlă și gropi pe termen nedeterminat.
Nu e vina mea nici când autoritățile tratează de sus cetățenii și nu răspund pentru nimic niciodată. Am simțit povara rușinii când o gălățeancă stabilită de aproape 50 de ani în Germania a venit să reclame cum s-a dus să aprindă o lumânare la mormântul celor dragi… și a descoperit că nu mai are unde: crucea și monumentul cu numele celor răposați dragi zăceau frânte pe pământ. Și mai rușine mi-a fost când îmi povestea cum a mers să reclame administrației cimitirului, cerând soluții și a fost ținută pe la uși, tratată cu dezinteres și suspiciune, ca să afle, în final, că e singura responsabilă de faptul că i-a fost vandalizat monumentul funerar. "Îmi pare nespus de rău!", i-am zis.
Ce să-i fi spus? Că așa arată normalitatea în țara din care a plecat acum 50 de ani? Că noi avem sufletele tăbăcite de câtă nesimțire am îndurat, că suntem căliți în stat la coadă, birocrație și lipsă de răspundere a autorității?
"Îmi pare rău prin ce treceți", i-am spus și gălățencei care ne-a reclamat incidentele din autobuzele Transurb, în care călătorii s-au rostogolit ca popicele în urma unor frâne bruște. Compania de transport a reușit să ne răspundă abia după trei zile, deși ar fi trebuit să fie prima care să-și apere angajații și să dovedească respect față de călători.
Și uite-așa tot ajung să-mi fie rușine de (ne)rușinea autorităților!
