Mai ştiţi bancul ăla cu "de câţi poliţişti este nevoie ca să schimbi un bec"? Ei bine, nici cu personalul de la Ecosal nu ne este ruşine, dacă a fost nevoie de cel puţin şapte ore pentru ca patru oameni să cureţe o biată alee într-un parc nu cu mult mai mare decât o parcare de bloc din Mazepa II. Realitatea pe care am surprins-o ieri, în plin centru, în părculeţul de la Parfumul Teilor, este poate cea mai bună expresie a modului în care unii români s-au obişnuit să muncească. Mă întreb, oare, dacă ar fi stat la casă şi era nevoie să facă o alee până la poartă şi alta până la magazia cu lemne, tot şapte ore le lua şi mai chemau şi vecinii? Este foarte greu, în acest context, să nu ne gândim direct la stereotipul angajatului la stat, care aşteaptă să vină ora plecării acasă, pe principiul "timpul trece, leafa merge", fără a avea mândria lucrului bine făcut ori conştiinţa faptului că ar trebui să lase ceva mai mult în urmă, după o zi de muncă.
Sistemul se repetă la nenumărate lucrări din bani publici, fie că sunt ele de proporţii epice sau simpla curăţenie a unei străzi. Există o lipsă de responsabilitate care începe de la cei mai mici, de la baza piramidei, şi se propagă până la vârf. Exemplele sunt multe, de la sacii cu gunoi adunaţi de pe traseu şi abandonaţi între copaci, pe marginea străzii Brăilei, la înlocuirea unor coşuri de gunoi care a durat mai bine de un an şi jumătate, ca să nu mai vorbim de ciuruirea trotuarelor pentru lucrări la ţevi şi refacerea lor în bătaie de joc, de arată ca după război. Oricine locuieşte în Galaţi ştie la ce mă refer, mai ales dacă mai este şi pieton, măcar din când în când.
Să mai vorbim de îngroparea cablurilor, care s-a făcut atât de bine, de e plin oraşul de cabluri suspendate, iar de la cele îngropate au rămas peste tot la suprafaţă capete de ţevi care protejează cablurile şi care, în mod firesc, ar fi trebuit tăiate la nivelul străzii şi acoperite cu capace speciale, pentru a evita orice posibilitate de avariere şi de scurtcircuitare? Să mai spunem ceva de panourile speciale pentru persoanele cu deficienţe de vedere, care au fost montate pe trotuar în staţiile de autobuz, dar pe care nimeni nu le-a mai verificat şi înlocuit, acolo unde s-au deteriorat sau sunt lipsă, pentru a fi într-adevăr folosibile? Multe lucruri se fac doar pentru a fi bifate, nu din dorinţa de a rezolva cu adevărat o problemă. În acest context, creşterea taxelor cum este cea de habitat reprezintă nu doar o nedreptate, ci de-a dreptul o glumă proastă. Ca şi când ţi-ar dubla cârciumarul preţul fripturii şi te-ar mai pune să o şi frigi.
