Împărţirea dreptăţii în România a ajuns mai mult un subiect de presă, care a cam început să cadă în derizoriu. Pentru că atâta timp cât vorbeşti, dar nu se întâmplă absolut nimic, se cheamă monolog şi atât.
De o bună bucată de vreme sunt bombardată cu reclamaţii. Citindu-le, vă spun sincer, mi se face frică, gândindu-mă cu groază că aş putea intra într-un asemenea malaxor. Am avocaţi, judecători, procurori, poliţişti, reclamaţi într-un fel sau un altul. Întotdeauna îmi impun să plec de la premisa nevinovăţiei, dar când văd actele care mi se pun în faţă, mi se face ruşine.
Ruşine pentru că trăiesc într-o ţară în care oameni care lucrează cu legea te prostesc în faţă, culmea, apelând la argumente legale. Îmi este ruşine pentru toţi cei care au învăţat o lecţie cumplit de urâtă: să fure cu legea în mână, iar noi toţi ceilalţi ne dăm seama că este imoral, dar legal şi plecăm umiliţi şi stânjeniţi de cei care-şi spun bătându-se pe burtă: „I-am prostit şi azi”.
M-am uitat zilele astea pe nişte răspunsuri date de forurile magistraţilor. Judecător la Curtea de Apel Galaţi pârât la Inspecţia Judiciară că i-ar fi dat informaţii dintr-un dosar unui amic, spunându-i şi ora la care urma să se dea pronunţarea.
Amicul a folosit datele pentru a le cere mită unor administratori de firmă, spunându-le că poate influenţa completul. Cazul lui există, a fost trimis în judecată de cei de la DNA. Judecătorului nu i s-a întâmplat nimic. Cei care i-au cercetat cazul au spus că nu există această faptă, mergând pe considerentul că judecătorii nu-şi fixează ora la care fac pronunţări. Nu comentăm asta, dar punem o întrebare firească: cum a ajuns individul în posesia datelor din dosar?
Pentru că omul le ştia, pentru că asta le-a atras atenţia administratorilor firmei atunci când i-au răspuns invitaţiei şi atunci când au mers la DNA. Cum a studiat dosarul, dacă el nu era parte, nu era avocat, pe patroni nu-i cunoştea? Alt caz: ea, adjunct de şef de Parchet, el procuror în subordinea ei.
El instrumentează un dosar de înşelăciune şi dă neîncepere. Partea supărată face plângere împotriva soluţiei dată de el. Unde ajunge plângerea spre rezolvare? La soţia procurorului, care nu sesizează că e puţin rudă cu reclamatul şi îi răspunde petentului că e bun răspunsul.
Omul vede numele, face legătura şi se adresează Consiliului Superior al Magistraturii, care i-a respins acţiunea ca neîntemeiată. Abia după recursul făcut de cei din comisia de disciplină, Înalta Curte îi dă şefului procurori lor un avertisment. De curând am scris despre un judecător, care a intrat într-un dosar, unde a dat o decizie de pe urma căreia azi profită un văr al său.
Răspunsul şefilor: n-a ştiut, a judecat nişte firme. Modalitatea de a acţiona a fost atât de evidentă, încât mi s-a făcut mie ruşine faţă de oamenii care au primit un răspuns halucinant. Şi mai dureros este că am convingerea că nu i se va întâmpla nimic. Judecătorul are în trecutul său două scandaluri mult mai urâte şi este bine mersi, împarte în continuare dreptatea muritorilor de rând, care încă mai cred în justiţie.
O altă chestie jenantă este subiectul CEDO şi sancţiunile care vin de acolo şi cum plătim noi toţi deciziile proaste ale judecătorilor. A văzut cineva vreun magistrat din ţara asta împotriva căruia statul român să se fi întors cu acţiune ca să-l tragă la răspundere? Se bate monedă pe faptul că acum se face o lege…
Oameni buni, statul român a avut şi are prin Constituţie posibilitatea de a le cere socoteală magistraţilor ale căror decizii greşite le-a plătit. De ce nu a făcut-o? Poate pentru că ştie şi el zicala: corb la corb nu-şi scoate ochii sau poate pentru că mizează pe un troc: vă servesc, mă serviţi atunci când e nevoie.
Poate că noi, cei care nu cunoaştem matematica legii, ar trebui să ne potolim şi să nu ne mai uităm cu ochi străini şi reci la ei. Dar cum să faci asta, când totul este atât de evident? Şi ne mai mirăm când Europa ne dă şuturi pe motive de Justiţie…
