„De Crăciun, fii mai bun!” este îndemnul pe care-l auzim până la saturație în aceste zile. Nu cred în „bunătatea” arătată doar de Crăciun. Mi se pare fățărnicie și nimic mai mult. Cred însă cu tărie în bunăvoință, îngăduință, în empatia pe care am putea să le arătăm mai des unii altora.
Americanii au o vorbă „put in someone else's shoes”. Cum ar veni să te pui în pantofii altuia. Și dacă pantofii respectivi nu folosesc la mers, ci doar ca respectivul să nu fie desculț?! Pentru că nu-l poartă propriile picioare, ci roțile unui cărucior...
La imaginea asta mi-a zburat mintea când am citit sesizarea trimisă la redacție de o persoană revoltată că un vecin a îndrăznit să amenajeze o rampă de acces pentru că are în familie o persoană cu handicap locomotor. E drept, rampa nu-i vreo operă de artă, n-are nici acordul asociației și nici bară de susținere, dar, în caz de mare nevoie, ar putea fi totuși utilă.
Firește, asta nu înseamnă că încurajez construitul cu de la sine putere, ci doar că pledez pentru îngăduință și înțelegere. Dar despre ce înțelegere, empatie sau îngăduință poate fi vorba într-o țară în care persoanele cu dizabilități trebuie să-și manevreze cărucioarele mai mult off road, să urce și să coboare borduri înalte ori trepte, să folosească rampe cu înclinație periculoasă și, în genere, să se descurce cum pot... Și nu vorbim doar despre accesul în blocuri, ci și în clădiri publice. Cum ar fi, de pildă, lăcașurile de cult - bisericile.
Anul acesta ne-au părăsit două personalități gălățene emblematice pentru persoanele cu dizabilități: Vasile Cristea și Marta Bencze. La funeraliile celui dintâi, s-a constatat că singurul lăcaș de cult care permite accesul persoanelor cu dizabilități este bisericuța improvizată de pe strada Constructorilor, pentru că nu are scări la intrare. Și totuși au fost persoane cu dizabilități care nu și-au putut lua rămas-bun pentru că nu au avut acces acolo. La înmormântarea Martei Bencze, persoanele în scaun rulant au urcat scările bisericii purtate pe brațe de alții, pentru că nu exista o rampă de acces în biserică!
Trist și umilitor deopotrivă...
Discuții și demersuri pentru ca lăcașurile de cult să fie accesibile și celor în cărucior au fost și în Consiliul Local...
Revenind însă la sesizarea de la care am plecat: dacă bisericile sau clădirile publice nu oferă acces facil persoanelor cu dizabilități, ce să cerem pentru blocurile de locuințe? Da, știu, vine Crăciunul și pe mine mă preocupă rampa de acces.
Și totuși, dacă nu ne iese o rampă de acces, am putea încerca, totuși, cu o punte. Măcar între suflete. „Dacă-n fiecare zi,/ Crăciunul ar veni,/ Mai buni poate am fi,/ Ce bucurie-ar fi...”
