Mă uit la fotbal și citesc despre fotbal de peste 40 de ani. Tatăl meu mi-a arătat când încă eram "junior" cărțile lui Ioan Chirilă, pe care le-am citit și răscitit apoi din scoarță-n scoarță. Pe la 14-15 ani, puteam recita campioanele mondiale din 1930 încoace și pe cele europene, știam scoruri, minute, goluri, marcatori, întoarceri celebre de rezultat (cum a fost miracolul de la Berna, din '54, când Germania a câștigat cu 3-2 finala cu marea Ungarie, după ce era condusă cu 2-0 în minutul 8 și după ce pierduse în grupe, în fața acelorași maghiari, cu 8-3). Ani de zile, am mâncat fotbal cu pâine, cum zicea Neagu Rădulescu.
Vedeam tot ce era fotbal la televizor, ascultam tot ce era la radio. Încă puteam ține pasul cu meciurile, înainte ca fotbalul să se transforme în industria de acum, cu zeci, sute și mii de meciuri pe zi, pe săptămână, pe an.
Evident că îmi doresc, ca orice suporter onest, ca România să nu mai lipsească de la niciun turneu final mondial sau european, îmi doresc să contăm din nou în fotbalul mare. Cu părere de rău, însă, nu cred că acest lucru se va întâmpla prea curând.
Nu am crezut vreodată că, miercuri, la Madrid, România va putea învinge Columbia, chiar dacă suntem calificați la Euro după ce am câștigat grupa fără înfrângere. Cred cu tărie că această calificare este cea mai mincinoasă dintre toate de până acum. În niciun caz nu așa ar fi trebuit să arate o câștigătoare de grupă. Am suferit precum câinii la toate meciurile, ne-am transformat în matematicieni făcând zeci de calcule după ce mai ciupeam câte un punct, cum a fost cel cu Elveția. Într-un meci în care elvețienii ne-ar fi putut da cinci-șase goluri până la pauză, noi am jucat fix două faze și s-a terminat 2-2.
La fel, miercuri, cu Columbia. Am fost "sac de box" timp de 85 de minute, ne-au pasat și ne-au întors pe toate părțile aproape tot meciul. Ne-am trezit la spartul petrecerii, când columbienii se pregăteau să plece la vestiare. Iar noi, ca invitatul care nu știe când să plece, i-am păcălit cu două goluri pe final. Trei ar fi fost nemeritate.
Cu Iordănescu junior, naționala României pare că nu poate să iasă din stadiul în care se află, acela de studiu de fezabilitate. De la un meci la altul, se schimbă câte jumătate de echipă, astfel că ajungi să nu mai știi care e aia "bună". Dacă Man și Mihăilă arată că se înțeleg foarte bine pe teren, nu-i mai vedem în aceeași formulă. Dacă joacă Pușcaș - de ce nu joacă Alibec, iar dacă joacă Alibec - de ce l-am mai convocat pe Drăguș. Și tot așa. Cu Columbia, am avut în lot patru portari și trei atacanți, dintre care unul e praf în Serie B din Italia - astea sunt veleitățile noastre ofensive.
Am ajuns, de mulți ani încoace, să facem calcule peste calcule când jucăm cu echipe ca Luxemburg, Kosovo, Andorra, Cipru sau Feroe. Ni se tot repetă că "nu mai sunt echipe mici". Ba da, din păcate sunt, iar noi suntem una dintre ele.
