Zilele acestea, odată cu afişarea rezultatelor la bacalaureat şi evaluare naţională, s-a discutat mult despre notele şi mediile elevilor. Ba că nu au mai fost atât de multe note de 10 ca în alte dăţi (ceea ce este adevărat, dar, cel puţin la evaluare, subiectele au fost mai dificile, asta fiind spusă chiar de elevi de 10), ba că unele şcoli cu tradiţie nu au mai avut rezultate la fel de spectaculoase - să etichetezi drept "dezastru" medii peste 9 doar fiindcă nu sunt 10 mi se pare o aberaţie -, s-a bătut monedă pe aceste note şi medii de 10 de parcă ar fi fost singura condiţie a succesului în viaţă.
Evident, 10 este o performanţă lăudabilă! Dar ar merita felicitări, în condiţiile în care supravieţuieşte din amintiri învăţământul românesc astăzi, toţi elevii care au promovat examenul cu note peste 8,50. Mie, şi asta mi se pare performanţă. Ce să mai spun de notele între 9,50 şi 9,90, care, poate, au depins şi de aprecierea uşor subiectivă a unor teze de limbă română?
Acum 30 de ani, când, pentru a lua bacalaureatul cu notă peste 7,00, era necesar ca măcar la materiile principale pe profil să fi învăţat serios toţi cei patru ani de liceu, orice notă peste 9,00 era considerată foarte bună, iar 10 era o raritate. Nu fiindcă am fi fost noi mai puţin strălucitori. Dumnezeu ştie că erau şi atunci olimpici la matematică, fizică, chimie, limbi străine etc, erau copii ambiţioşi, care luptau pentru fiecare notă, sau unii pur şi simplu foarte dotaţi la mansardă, pentru care învăţatul şi performanţa măcar păreau floare la ureche. Prin clasa a XI-a, îmi amintesc, apăruse pentru prima dată posibilitatea unei burse de merit pentru liceeni, dar trebuia să ai medie mare, dacă reţin eu, 10 pe linie sau cel mult una, două medii de 9, în funcţie şi de performanţa colegilor de liceu, că numărul de burse era limitat.
Ei bine, nu s-au prea înghesuit oameni cu cereri, fiindcă să ai 10 pe linie era extrem de dificil, cel puţin la liceele de top. Şi nici nu cădea nimeni pe spate, nici nu făcea depresie jumătate de clasă dacă lua o notă mai proastă. De regulă, puneai burta pe carte şi rugai profesorul să te mai asculte, ca să îţi îndrepţi media. În unele cazuri, puteai ajunge, de la o notă de 6, să mergi la olimpiadă la materia respectivă. Până la urmă, important era, şi ar trebui să rămână astfel, cât de mult învăţai din experienţa cu pricina, nu ce notă aveai pe diplome. E drept, nu prea conta nota la examenele următoare.
Dar, pe de altă parte, 10 nu era condiţia sine qua non a succesului absolut. Chiar aşa, de când nu mai e 9,50 notă bună?
