Jocurile Olimpice sunt în plină desfăşurare, a fost timp suficient pentru toată lumea să-şi trăiască primele bucurii, dar şi primele dezamăgiri, să-şi încurajeze favoriţii şi să râdă sau să plângă alături de ei, dar încă tot sunt voci care nu vorbesc despre altceva decât despre cât de ofensaţi au fost ei de festivitatea de deschidere şi de cât de furioşi vor fi dacă şi la închidere vor avea parte de un spectacol similar. Acum, eu nu mă pricep la spectacole de zeci de milioane de euro, dar mi se pare de bun-simţ să spun că nimeni nu va modifica festivitatea de închidere a unui eveniment de asemenea anvergură, cu atât de puţin timp înainte să se întâmple, doar fiindcă este posibil să nu le placă unora. Dincolo de acest aspect, să-i spunem tehnic, rămâne în picioare dezbaterea privind libertatea de exprimare artistică.
Nu cred că trebuie să fii francofon sau francofil ca să ştii că, pentru francezi, libertatea de exprimare rămâne probabil suprema valoare a vieţii, pentru care, este suficient să ne uităm în istoria Hexagonului, au fost în stare să facă orice. Nu am înţeles de unde provine şocul atât de mare la adresa ireverenței franţuzeşti. Francezii sunt, prin natura firii lor, spărgători de tipare, promotorii noului şi al revoluţionarului în fiecare epocă de mari transformări, influenţând o lume întreagă.
Cine se aştepta de la ei, la 100 de ani de când găzduiseră ultima dată Jocurile Olimpice, să facă o simplă defilare cuminte pe un stadion, era cel puţin naiv. Nu o să intru în detalii privind tablourile care au fost sau nu au fost parodiate în de-acum celebra scenă cu Bacchus supraponderal albastru în prim-plan, sincer, chiar nu cred că este important. Dacă, din patru ore de spectacol, atât le-a rămas oamenilor în cap, este problema lor, nu a realizatorilor.
Mie mi-au rămas în suflet statuile celor zece femei importante din istoria Franţei, care-şi vor găsi locul în Oraşul Luminilor după încheierea jocurilor, mi-au plăcut dansatorii şi acrobaţii care şi-au riscat vieţile evoluând în ploaie, mi-a plăcut Marie Antoinette cea cu capul tăiat tocmai fiindcă nu ne lasă să uităm că Franţa a fost capabilă şi de asta. Bine, dar noi nu facem spectacole cu Ceauşeştii împuşcaţi aruncaţi de la ferestrele Palatului Victoria, veţi spune. Nu. Dar l-am pus pe Ceauşescu pe căni şi le vindem la Lacul Bâlea, alături de veşnicii urşi sculptaţi pe care mi-i amintesc din copilărie (doar că acum i-am văzut şi pe viu, pe lângă Bâlea Cascadă, cerşind mâncare de la turiştii cu "suflet mare").
Cu ce suntem mai breji şi mai puţin macabri? Jocurile Panelene, de la care Olimpiada de azi îşi trage seva, erau întreceri între atleţi (bărbaţi) goi, care se luptau, pe timp de pace, să vadă cine este mai mare şi mai tare. Cum petreceau la final, nu e greu să ne imaginăm. Evident, moravurile s-au mai schimbat. Acum, la unele sporturi, dezbrăcăm cât mai mult atletele, în timp ce atleţii evoluează cu pantaloni până la genunchi. Ipocrizia însă rămâne, văd, campioană.
