Pe vremea când oamenii chiar vorbeau între ei și se cunoșteau direct, fără rețele sociale sau ”bârfe” online, și când mulți dintre actualii purtători de uniformă nici nu erau născuți, exista o institituție, formată dintr-un om: milițianul sectorist. Un individ care trebuia să știe tot - oameni, locuri, obiceiuri - și esențial la vreo nefăcută, când un ”nimeni” trebuia scos din pământ, din piatră seacă.
Se cheamă fler sau nas de copoi și este trăsătura esențială la care ar trebui să dea probă eliminatorie oricine vrea să devină polițist. Legile se pot învăța, pregătirea fizică se poate îmbunătăți dacă esti puțin dăruit de natură și ai ambiție. Dar flerul este o combinație rară, rezultată din acel ceva cu care te naști, instinctul, dublat de o șlefuire dăruită de pasiune. Lucrul cu omul, mai ales când de tine depind viața, siguranța și liniștea unei comunități e al naibii de greu și necesită mai mult decât o uniformă scoasă din cutie, pistol ultimul model și maşină (nouă!) cu girofar. Toate acestea creează o aparență care se prăbușește la prima provocare, când dai chix în relația cu cetățeanul care până atunci te-a privit ca pe o superputere. După primul chix, vin prejudecățile, care, pe măsură ce se adună, vor fi tot mai greu de demontat.
Într-o lume aflată la mare distanță de vremurile în care milițianul putea fi omul cheie în gestionarea ”relelor”, s-au demonetizat și flerul și preocuparea sistemului de a-l cultiva. Dar și sistemul lucrează cu marfa clientului. Odată intrat în ea, poliția nu te face nici mai vorbăreț, nici mai înfipt, nici mai perspicace și nici măcar mai dispus să devii așa. Pentru că, dacă asta s-ar întâmpla, nu am mai vedea, atât de frecvent, situații scăpate din mână, de la derapaje individuale ale oamenilor în uniformă, la derapaje și mai grave în actul de gestionare a ceea ce ține de siguranța publică.
În weekend, în județ a fost (din nou) mare deranj pentru că niște găști obraznice și-au dat în petec și au recurs la acte de o violență incredibilă, ba la Toflea, ba în oraș. Nu știu dacă mai grav este faptul că infractorii au fugit mâncând pământul înainte ca măcar unul să fie prins sau că anchetatorii, la adăpostul ”conflictului spontan”, n-au știut cum să împiedice nici fuga, nici bătaia.
Și mai rău este că două, dacă nu chiar trei conflicte, s-au petrecut în oraș, unde se presupune că este ”crema”. Într-un oraș în care uniforma de poliție se împrumută pentru reclame futile la slăbit și tatuaje ori unde exponeți ai noii generații trec, cu viteză, peste legi, bun simț și deontologie.
Mi-aș dori ca acestea să fie excepții și să se apară, din nou, ”copoi cu nas”, tot mai greu de surprins de realitatea care, pentru ei, nu trebuie să fie nici spontană, nici imprevizibilă.
