Nu mă refer aici la numărul acuzațiilor sau la grosimea dosarelor, ci la așa-zisa ”subțirime” a obrazului acuzatului cercetat, judecat și într-un final, condamnat. Sau nu, pentru că tot mai des asistăm la scenarii tipice, în care, dacă ai ghinionul să pici într-n dosar cu oricâte capete de acuzare, dacă ești ”cine trebuie” și ”cum trebuie”, se activează instant mecanismele de frânare a pagubelor și de activare a tertipurilor menite să te scoată cât mai curat.
Nu ne-am propus să facem o radiografie a sistemului de justiție pentru care statul cheltuie sume exorbitante: salariile polițiștilor, procurorilor, grefierilor și judecătorilor, proceduri de citare, consumabile, combustibili, utilități, etc.
Nu pot fi însă ignorați anii care se scurg de la debutul unei anchete sau de la producerea unui eveniment de o rezonanță deosebită, ori cu consecințe extrem de grave, care cer explicații și să fie atrase răspunderi. Anii care se scurg în detrimentul celor care au avut de suferit direct, al impactului social, și nu în ultimul rând în detrimentul valorilor lezate. Și al încredințării publicului că justiţia nu este doar o chestiune teoretică.
Pornim de la pericole de care niciunul nu suntem feriți și care s-au concretizat în câteva tragedii care au șocat opinia publică, îndoliind irecuperabil familii. Copii au rămas orfani sau schingiuiți pe viață, prețul plătit de cei vinovați fiind unul infim. Și nu neapărat pentru că legea a permis, ci pentru că ”atuurile” avute la momentul fatidic le-au permis să treacă altfel prin furcile justiției. În timp ce anonimi aflați în situații juridice similare și-au aflat sentințele în câteva luni, maxim un an, ”favorizații” au știut și au avut cum să lungească boala până aproape s-a uitat de ea. Câte patru-cinci ani de judecată după doi-trei de anchete nu e un fel de a face dreptate.
Condamnări care extrem de rar îi trimit după gratii pe vinovați și sume plătite de firmele de asigurări sunt reparații venite greu, când victimele sau cei ce le urmează aproape și-au pierdut speranța.
De aceeași speranță vom vorbi în cazurile unor dosare de crimă organizată, procese atât de vechi încât par fără sfârșit. Clanuri care au făcut bani din droguri sau proxenetism cu minori își fîlfâie steagul de (încă!) nevinovați pe sub nasul justiției și al nostru. Și e posibil ca vinovăția pe care au încondeiat-o procurorii în sute de pagini de rechizitorii, după ani de muncă, să nu fie niciodată consfințită printr-o condamnare serioasă.
Ar fi multe de spus, dar toate la vremea lor. Pentru că zilnic vin din urmă, tare, mizilicurile. Un hoț care a furat un ou, un dezaxat care cu mintea rătăcită a spart o ghenă, si pentru care Justiția găsește rapid soluții și măsuri de ”reeducare”.
