Eu n-am uitat! N-am uitat conferințele de presă susținute de lideri locali cu „partidul” prezent în sală, depășindu-i numeric reporterii chemați. Repet, obișnuite conferințe de presă, nu evenimente politice ori de partid! Cu zeci de membri de partid radicalizați - ca să nu spun de-a dreptul talibanizați - sorbind cu fervoare cuvintele liderului și scăpărând priviri furioase către ziariștii care păreau să-l „incomodeze” cu întrebările lor de „rahat”.
N-am uitat când un astfel de membru activ mă prinsese de reverele sacoului și mă dăscălea „părintește” că-s „fată tânără” și-ar trebui să am mai multă considerație pentru „tovarășu’ prim’”. Fost, dar încă foarte „prim’”!
N-am uitat când am fost prinsă în mulțimea dezlănțuită care alerga după Maybachul altui lider meteoric politic și aproape strivită de susținătorii și adulatorii disperați să-l vadă și să-l atingă. Mi-amintesc de copiii împinși, luați în brațe străine și pupați, prunci cocoțați pe scenă ca să primească „binecuvântarea” liderului politic, fără să priceapă cine e și de ce trebuie să le facă asta...
N-am uitat nici de ziariști poftiți afară pe ușa partidului, pentru că liderului nu i-a plăcut vreun articol de opinie. Și de momentele de solidaritate reală, când noi, toți ziariștii, ne-am ridicat și am părăsit sala. O lecție usturătoare pentru orgoliul unui vremelnic lider politic. Al cărui loc potrivit a fost și este în lada de gunoi a istoriei orașului, a democrației...
Tocmai pentru că nu le-am uitat, toate aceste amintiri mi-au năvălit în minte privind, sâmbătă, imaginile în care reprezentanta unei televiziuni naționale lovea și împingea microfonul reprezentantei altei televiziuni naționale. Și îi cerea socoteală pentru politica editorială a postului respectiv. Strigându-i „Marș!” ca la câini...
Știu, când te bagi în cușca leilor, îți cam asumi niște riscuri. Numai că, în scurtă vreme, s-ar putea să fim cu toții în aceeași cușcă. Una din care am ieșit în decembrie 1989... dar se pare că tare mulți își doresc înapoi gratiile și amenințarea constantă. În fond, a fost o vreme când și dictatura avea mănuși moi și față umană. Până când nu le-a mai avut.
Un fapt e cert. Trecutul pe care unii dintre noi l-am trăit e foarte aproape. După colț, aș spune. Și am putea să-l retrăim la prezent și la viitor.
