Un caz șocant, care ne demonstrează încă o dată că trăim într-o ţară în care raţiunea umană și educaţia s-au risipit, s-a petrecut într-un oraș din România în urmă cu câteva zile.
O femeie, mamă a doi băieţi, dintre care cel mai mare trecut puţin de cinci ani, a decis să plece la muncă în străinătate cu iubitul pe care abia îl cunoscuse pe Facebook și căruia îi jurase iubire veșnică. Până aici, nimic ieșit din comun, nu ar fi fost nici prima și cu siguranţă nici ultima femeie care a ales străinătatea pentru un trai decent, numai că, atunci când avea deja bagajele făcute, și-a dat seama că îi strică planurile cei doi copii. Așa că, fără să stea prea mult pe gânduri, i-a urcat în mașină și i-a dus la un centru de plasament, debarasându-se de ei pentru o perioadă nelimitată de timp. Mai mult, aceasta a declarat cu nonșalanţă că cel mare nu va fi trist din cauza lipsei mamei, ci din contră, va fi bucuros că va avea cu cine să se joace, iar despre cel mic a lăsat de înţeles că oricum nu prea știe ce se întâmplă cu el. Cel puţin așa le-a declarat ziariștilor, care au intervievat-o aflând de gestul ei fără precedent.
Pe lângă gestul în sine, pe care, ca femeie şi mamă, dar în primul rând ca om, mi-e imposibil să-l calific, șocant este și modul relaxant în care așa-zisa mamă a zis că se va întoarce după micuţi când aceştia vor crește mari. Este clar că femeia provenea dintr-o familie dezorganizată, probabil luată repede n-ar fi știut să spună nici măcar cine este tatăl copiilor, dar nimic pe lumea asta nu justifică gestul ei. Zadarnic au încercat autorităţile să o convingă să se răzgândească. Femeia a fost de neclintit. Bine că măcar i-a lăsat în grija statului și nu abandonaţi pe undeva, sub cerul liber...
Nu voi încerca să judec gestul acestei femei, dar situaţia m-a umplut de o tristeţe imensă. Sunt atâtea femei care ar da orice să poată aduce pe lume un copil, care fac sacrificii aproape supraomenești pentru a beneficia de tratamente medicale care mai de care mai sofisticate și scumpe pentru a-și împlini visul de a deveni mame. Mă gândesc și la acei părinţi care duc lupte aproape interminabile cu statul pentru a înfia un copil, oricum abandonat de familia naturală și lăsat în grija asistenţilor maternali, fiind crescuţi prin familii de împrumut.
E greu de explicat de ce într-un stat care se vrea dezvoltat și în care copii abandonaţi sunt peste tot, procedura de adopţie este atât de anevoioasă. De ce nu se facilitează accesul unor copii precum cei din rândurile de mai sus în familliile care și-i doresc din tot sufletul, cu adevărat? Până vom primi răspuns la această întrebare, mă rog la Dumnezeu pentru cei doi băieţi lăsaţi de persoana care le-a dat viaţă (că mamă nu se prea poate numi) să îşi găsească protectori care să-i ajute să devină oameni.
