Patru vieţi pierdute, într-o clipă. Parcă nici lacrimile nu ne mai ajung, pentru atâtea dureri, multe neştiute şi nespuse, ascunse în adâncul sufletelor, în spatele zidurilor blocurilor înalte. De câte ori aţi văzut pe cineva plângând în autobuz şi l-aţi întrebat cum se simte, dacă îl puteţi ajuta cu ceva? Nu îndrăznim, poate dintr-o pudoare, poate de teamă ca durerile altora să nu ne destabilizeze prea mult şi să nu ne mai găsim noi echilibrul, să nu mai putem scoate noi capul la suprafaţă.
Zilnic, lângă noi dispar oameni. Unii îşi pierd singurul părinte, alţii, la doar câţiva kilometri dincolo de graniţă, soţul care lupta pe front. Oameni pe care-i ştim, oameni de care ştim. Sau, cum a fost cazul luni, oameni care, din nu se ştie ce motiv, aleg să încheie socotelile cu viaţa. O faţă de 20 de ani a căzut, în condiţii încă neelucidate, de la etajul opt al unui bloc din Galaţi. O altă femeie, de 36 de ani, s-a aruncat în Siret, de pe podul de la Şendreni. I-a spus şi soţului ce vrea să facă, dar, din păcate, salvatorii au ajuns prea târziu. Un alt gălăţean a pierit, ucis de colegul său de ciobănie, în cine ştie ce variantă modernă a "Mioriţei". Şi, când credeam că sinistrele veşti s-au terminat, salvatorii ISU au mai raportat una, cu o victimă de înec la Rogojeni, un bărbat de 53 de ani, despre care nu ştim dacă se dusese la scaldă sau intenţiona să moară în apa tulbure.
Indiferent cum ar fi, prea multă moarte, prea multe lacrimi, prea multe vieţi tinere curmate inutil. Moartea tinerei mame însărcinate, pe care fostul iubit/a se citi abuzator pedofil a împuşcat-o în plină stradă încă împarte comentariile românilor în două, cu toate invectivele şi cu tot veninul aferent. Nu înţeleg ce suflet ai putea să ai, fie că îţi plăcea sau nu persoana care a pierit, fie că îi aprobai sau nu alegerile în viaţă, să te bucuri că a murit mama unui copil, cu două zile înainte de 1 Iunie...
Să te bucuri că trăim într-o societate în care femeilor le este frică să iasă pe stradă, de groaza foştilor, fiindcă nimeni nu le apără. Nici autorităţile, uneori nici propria familie. Ar trebui să ne fie tuturor ruşine. Ruşine că o fată de 20 de ani alege să sară de la etajul 8 şi nimeni nu ştie de ce. Ruşine că o tânără de 23 de ani este împuşcată în plină stradă de un animal sălbatic, al cărui loc era după gratii nu de acum, ci cu ani în urmă, atunci când începuse o relaţie cu un copil. Ar trebui să ne fie ruşine că oamenii continuă să-şi ia viaţa sau vieţile, iar pe de o parte programele de sprijin psihologic sunt inexistente, iar cele de pedeapsă a vinovaţilor, ineficiente.
Cu lacrimile nu facem nimic.
