M-am uitat sâmbătă seară la Austria - România. E clar, suntem de top european și mondial, putem sta oricând alături de oricine din lumea asta. De suporteri vorbesc, de "Zidul galben", că de naționala de fotbal... A fost o mămăligă galbenă pe teren, timp de vreo șaptezeci de minute.
De fiecare dată când cântă galeria naționalei, te trec fiorii, îți crește sufletul în tine. Când începe, însă, să joace naționala fotbalul pe care îl știe, îți crește tensiunea. Plus că, deodată, începi să găsești niște asocieri de cuvinte, așa, mai neortodoxe, care nici măcar nu ți-ar fi trecut prin cap înainte.
Pare să fie un laitmotiv al meciurilor naționalei să te întrebi „cum naiba sare mingea numai la ăștia?”. Din orice duel, la mijlocul terenului sau la vreunul din careuri, mingea ajunge mereu la ceilalți, nu la ai noștri. Or fi ăia mai mulți pe teren? Plus că ai noștri, ca un făcut, pare că întotdeauna au nevoie de o preluare în plus. Iar dacă nu au nevoie de încă o atingere, este pentru că mingea s-a dus direct în aut sau, după caz, la adversarii care sunt, de obicei, mai mulți pe teren.
Să fie clar, sâmbătă seară, austriecii ne-au bătut de ne-a sunat apa în cap, chiar dacă scorul a fost „numai” 2-1. Au fost mai buni ca noi la toate capitolele, au fost peste noi atât cât le-a trebuit ca să-și câștige meciul, au jucat fotbal. Noi, până prin minutul 70 și exceptând două-trei faze la începutul meciului, am părut din nou o echipă mică, așa cum eram pe vremuri, când așteptam respectuos să ne dea adversarul și nouă mingea, ca să jucăm și noi un pic. Senzația a fost că, oricât ar fi ținut partida, tot nu am fi reușit să câștigăm. Iar regretul cel mai mare este că Austria nici măcar nu a părut vreun balaur de neînvins.
În fond, la tragerea la sorți, a fost adversarul cel mai accesibil din prima urnă valorică pe care ni l-am fi dorit. Nici dacă ne alegeam noi înșine echipele cu care să jucăm în aceste preliminarii nu ne-ar fi ieșit atât de bine. Însă austriecii au știut exact ce vor (să ne bată!) și au jucat în consecință.
Pe de altă parte, noi am așteptat minutul 70 ca să facem niște schimbări care se cereau încă din prima repriză, când ai noștri nu jucau nimic. Și ne-am convins încă o dată - noi, suporterii, nu știu dacă și Lucescu - de faptul că Man este complet ieșit din formă, că la Stanciu se vede că a jucat în Arabia Saudită până acum, că despre Drăguș aveau dreptate turcii când se mirau că l-a chemat Lucescu la lot. Și că, în general, ai noștri stranieri sunt mai mult rezerve acolo unde sunt legitimați.
În fotbal, istoria nu prea are răbdare. Vine meciul cu Cipru, acasă, pe care este obligatoriu să-l câștigăm ca să mai sperăm la calificarea la Mondiale. Așa ar fi trebuit și cu Austria, dar... ducă-se!. Oricum, cu două înfrângeri în cele trei meciuri de până acum, suntem în elementul nostru: putem să începem să facem iar calcule, că la astea nu ne întrece nimeni. Iar speranța moare ultima.
