Pentru cei mai puțin familiarizați cu limbajul juridic, aș începe cu o precizare. Despre acea formă a vinovăției care este culpa, adică vinovăția indirectă, care nu presupune intenție, premeditare, etc. Acea fomă a vinovăției care stă însă la baza unor tragedii pe care noi, oamenii, societatea, le vrem îndreptate prin actul de justiție.
Ne tot întrebăm de ce unul care fură o pâine de foame înfundă rapid pușcăria, iar unul care omoară oameni pe șosele huzurește cu anii în libertate, beneficiază de clemență și sfârșește cu o pedeapsă simbolică, cu suspendare. Pentru că ea, culpa, e cea care oferă umbrela îndoielii, care lasă loc de intrerpretări și care trebuie atât de bine conturată prin eliminarea tuturor circumstanțelor care ar fi putut afecta decizia, încât dreptatea se lasă așteptată cu anii. E inutil să mai amintim câte cazuri grave, tragedii şi nenorociri s-au întâmplat ”din culpă”. Câți ucigași din culpă, care au luat vieți, au lăsat copii orfani sau părinți cu sufletele iremediabil ciopârțite au ieșit cu basmaua mai mult sau mai puțin șifonată din povești care, după ani, n-au avut finalitatea morală dorită.
Chiar astăzi, justiția din Galați va primi un nou mandat. Va încerca să facă dreptate, că de bine nu poate fi vorba, într-o tragedie care a spulberat, într-o secundă, noțiunea de familie pentru patru oameni: o mamă, un tată și doi copii, care așteptau acasă ca părinții lor să se întoarcă. Nu s-au mai întors, pentru că un șofer, care știa perfect că băuse și nu avea carnet, le-a ucis, din culpă, mama. Și le-a rănit grav tatăl, la un pas și el să-și piardă viața. Și le-a distus universul.
A trecut un an și jumătate de când familia Prisacaru nu mai este întreagă. Un an în care șoferul devenit ”ucigaș din culpă”, încă nedovedit prin sentință definitivă, a uzat de toate tertipurile pe care i le permitea legea. A cerut eliberarea din arest și a fost eliberat. A cerut expertize și le-a obținut. De parcă mai era ceva de expertizat la o depășire cu alcool la bord și cu carnetul la poliție! Dar legea permite și iată că după un an și jumătate abia se pune în mișcare rotativa judecătorească.
Mai e un pic, și tot un an și jumătate se va împlini și de la accidentul în care alți doi copii au rămas orfani de tată. În zi de Paște, polițistul Jalbă a murit spulberat de, ironie, culpa unuia care urma să-i devină coleg. Culpa a fost și de data aceasta studiată prin institute și centre de expertiză, timp în care viața a mers înainte pentru cei rămași. Pentru cei duși ”din culpă”, tot ce mai contează e un act tardiv de justiție morală, rapidă și eventual (bine) intenționată.
