Violența domestică, cu felul în care este ea înțeleasă și gestionată, se aliniază în seria fenomenelor cu care ne facem că luptăm, dar pe care cu greu le putem înțelege. Ea rezultă din moștenire culturală, lipsa de educație, legi inexistente sau aplicate prost, pedepse simbolice, autorități nepregătite și strategii ineficiente.
Dintre toate acestea, cu puține se poate cu adevărat lucra, pentru că, atât timp cât cultura vine pe un sistem slab și alte tipuri de carențe care întăresc dependența dintre victimă și agresor, orice tentativă de spargere a bubei devine un praf în ochi.
Democrația dă frâu liber atâtor drepturi, cel de a alege fiind cel mai dificil. Călăi și victime se vor întâlni mereu, într-un fel de bubă care coace chiar și după prima palmă. Iar când palmele nu mai sunt destule, sunt urmate de un pumn, un cuțit sau ce îi mai cade românului în mână.
Dincolo de ușile închise, autoritățile nu pot intra să facă educație, așa că liberul arbitru și puterea de a spune ”STOP” este în mâinile celor care suferă.
Un copil care vine de la școala unde i s-a explicat, poate, de prevenire fie că era vorba de violență sau traficul de persoane sau de droguri, sau de bullying, va rămâne mut în fața violenței trăite la cald, printre cei dragi. Și, fără să vrea, dincolo de conștiență, își va însuși, foarte probabil, același tipar, intrând într-un carusel din care va ieși mai greu sau mai ușor. Sau poate deloc.
Puterea de a spune ”până aici” se învață, se transmite în familie și se educă. Puține campanii din lume echivalează cu ideea că ”așa făceau mama și tata”. Sau gândeau sau voiau. Așa că orice mama, tata, sau mediul familial suferă sau tolerează are mari șanse să se transmită mai departe, indiferent cât de tare s-ar opune copilul.
Și pentru a avea mame și tați educați e nevoie ca noile generații să fie educate. Și cu vorba, dar și arătându-li-se concret, nu teoretic, că violența nu se tolerează și nu se negociază. Că nu e loc de sentimentalisme când vine vorba de abuzuri, mai ales în familie. Că un agresor nu poate scăpa cu una cu două pentru că nu vrea victima să facă o plângere sau să i se pună o brățară. Că pedeapsa și alte consecințe ulterioare sunt clare, aspre și sigure. De exemplu, anumite interdicții.
Societatea a lăsat prea mult la îndemâna factorilor implicați aplicarea legilor și aici ”sămânța culturală” a găsit teren fertil. Așa am ajuns o țară cu mame omorâte în stradă și cu un sistem cu bâlbe mari la protecție. Dacă educarea se făcea cu mesaje la televizor, acum poliția nu mai aduna zilnic saci de droguri, copiii nu mai fumau porcării, iar românii nu mai făceau coadă la fast-food. Și poate n-am mai fi avut fete care, în loc să meargă la școală, își consumă prematur copilăria în camere obscure, sub controlul unui proxenet și tarifate la oră.
